"Umorul e prin esenţă incorect politic" - interviu cu Simona TACHE şi Mihai RADU

Pentru că ne dorim să rîdem tot anul, am stat de vorbă cu cei doi autori ai cărţii Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut (Editura Trei, 2013), „caţavencii“ Simona Tache şi Mihai Radu, despre ce mai înseamnă azi umorul, despre tipologii, cupluri, şosete aruncate, stereotipuri etc.

Deşi se spune despre noi că sîntem un popor cu umor, cartea voastră e o apariţie rară pe o piaţă de carte încremenită în propria seriozitate. Cum vă explicaţi faptul că păreţi un OZN al umorului de bună calitate?

Mihai RADU: Dacă e vorba de farfurii zburătoare murdare, femeile se pricep mai bine. Să zici că faci umor în România este ca şi cum te-ai lăuda că ţi-ai deschis o şcoală de înot pe fundul apei. Însă e doar o senzaţie, pentru că, pe de altă parte, acum se rîde mult şi prost, se rîde în prostie, cumva la propriu – umorul ca o şaorma cu de toate şi cu nimic.

Simona TACHE: Se spune că românul are mult umor şi că se pricepe să facă haz de necaz, asta ca să nu punem la socoteală şi umorul involuntar la care făcea Mihai trimitere. Cu toate astea, piaţa de carte de la noi e de o solemnitate rară. Şi la fel e şi cea de film. Cauza e, probabil, o altă trăsătură fundamentală a poporului nostru: extraordinara poftă de a se lua în serios. Cică, atunci cînd rîzi, nu eşti suficient de profund. Iar nevoia asta de a fi profund devine presantă, cînd te afli faţă-n faţă cu o pagină golaşă de Word sau cu un buget de la CNC. E ca-n acele vox populi în care reporterul selectează oameni mai simpli şi îi întreabă ce e orgasmul. Sînt mulţi care habar n-au, dar le e ruşine să spună că nu ştiu şi să se ia în rîs. Cum să rîzi de tine, tocmai cînd te dă la televizor? Şi atunci improvizează, luîndu-se în serios…

Cine are mai mult umor? Femeia sau bărbatul?

M.R.: Indiscutabil, acela dintre ei care are umor. 99% din ce numim „umor“, din ce vedem că se scurge dintr-o parte în alta pe reţelele de socializare, în online, la TV, e mimentism, maimuţăreală. Trăim o falsă abundenţă de umor. Cam cum îşi trăieşte înţelepciunea moartea în braţele lui Puric.

S.T.: Apreciez diplomaţia lui Mihai, dar adevărul e că bărbaţii au, în general, mai mult umor. Pentru că au şi mintea mai relaxată, mai odihnită. Sînt mai puşi pe joacă, nu au creierul burduşit de îngrijorări, gen „Aoleu, n-am plătit întreţinerea!“ sau „Tre’ să dăm cu aspiratorul, nu mai suport atîta jeg, n-am mai făcut curat de ieri!!“

Care e cea mai mişto reacţie pe care aţi primit-o de la un cititor/o cititoare?

S.T.: Cînd m-a sunat Ştefan Agopian – e un mofturos căruia rareori îi place ceva şi mai e şi de o sinceritate brutală, te poate desfiinţa fără să clipească – şi mi-a zis că n-a mai rîs aşa de 20 de ani şi că, dacă traducem cartea în străinătate, o să vindem un milion de exemplare. Sau cînd am aflat că au fost oameni care au comandat prin poştă, de la editură, 18 exemplare. Sigur, s-a întîmplat de Crăciun, în perioada cadourilor, dar… 18 exemplare????

M.R.: Comentarii de genul „Se vede că nu eşti căsătorit!“ Sau „Nici eu nu puteam s-o zic mai bine.“ Sînt acele momente în care cititorul se identifică atît de mult cu ce ai scris, încît te exclude din ecuaţie.

Cum faci umor inteligent, care să nu cadă în kitsch sau trivial? Care e limita? Vi s-a întîmplat să treceţi dincolo de ea?

M.R.: Puneţi voi o limită şi vă zic de-acum că am trecut de ea în toate părţile, pe toate dimensiunile. Kitsch-ul, trivialitatea îşi au, cred, funcţionalitatea lor în umor, te ajuţi foarte mult de ele, chiar şi nerostindu-le. După cum umorul se naşte şi din exagerare, din supradimensionare, iar aici se aseamănă foarte mult cu kitsch-ul sau cu grotescul.

S.T.: Gîndiţi-vă la Bruno al lui Sacha Baron Cohen. Pentru mulţi, e sărit mult dincolo de limită, e de o trivialitate îngrozitoare. Mie, personal, mi se pare genial, pentru că duce sfidarea tuturor tabuurilor pînă foarte departe, unde nu-ţi imaginai că ar îndrăzni să ajungă nici pasărea-n zbor, darămite picior de om. Limita e a fiecăruia şi poate să depindă chiar şi de circumstanţe exterioare. Într-o zi eşti cu fundul în sus şi nu ţi se pare nimic amuzant, iar în altă zi poţi să rîzi doar pentru că scoate unu’ limba la tine.

Cum aţi scris textele astea în dialog? Povestiţi-ne mecanismul.

M.R.: Sînt chestii de bucătăria rubricii, o las pe Simona. Mă duc în sufrageria rubricii să mă uit la TV.

S.T.: Pînă vă povestesc eu despre bucătăria rubricii, Mihai o să ducă gunoiul rubricii. Şi fii atent, Mihai: după ce duci gunoiul, dai şi cu aspiratorul prin sufrageria rubricii, că e un jeg de nedescris, n-am mai făcut curat de ieri. Revenind, lucrurile se petrec aşa: dacă săptămîna asta lansez eu provocarea, scriind primul text, iar Mihai răspunde, săptămîna viitoare va fi invers: alege el tema şi eu răspund. Se întîmplă şi să mai fim în impas, caz în care ne ajutăm ca fraţii: „Alo, băi, ai tu vreo idee? Că nu ştiu cu ce să te atac.“ Avem, fiecare, în calculator, listuţe de teme, pe care le extragem din viaţa noastră, a prietenilor noştri sau a omenirii, în general.

În carte, vă jucaţi cu o sumedenie de stereotipuri legate de femei şi bărbaţi. Sînt stereotipuri autohtone sau universal valabile?

M.R.: Sînt felurite stereotipuri. Unele ţin de comportamentele unor generaţii, de o dimensiune socială, altele sînt, pur şi simplu, împrumuturi care circulă sub forma deja ambalată a serialelor TV sau a glumiţelor de crîşmă. După cum multe texte pleacă din observaţii la cald, conjugal-biografice. Toate acestea sînt rejucate, personalizate, puse într-o experienţă oarecare. Nu ştiu ce să zic de autohton sau universal, cît despre valabilitate, am căutat-o mai mult pe cea a reacţiei: rîsul.

S.T.: Asta cu universalitatea e relativă. Dacă ar intra cartea pe mîna unui obsedat de corectitudinea politică, şi-ar pune imediat ochelarii de cal şi ne-ar umple de sînge. „Păi, ce, toţi bărbaţii îşi lasă şosetele aruncate???“ ar tuna, cu venele pulsînd de nervi, după care ne-ar întreba cum se aplică ce am scris pe cuplurile de lesbiene sau în familiile care practică poliamorul. Degeaba i-am spune noi că umorul e prin esenţă incorect politic şi operează cu stereotipuri, tot ne-ar spînzura simbolic sau măcar ne-ar băga în pîrnaie simbolică pe viaţă.

Ce text al celuilalt preferaţi şi de ce?

M.R.: Culmea, mie îmi place cel mai mult Simona cînd deplînge specia feminină şi-i înfierează gena.

S.T.: Asta se întîmplă mai mult off the record. Am eu nişte momente de stand-up ad-hoc, în care jelesc umoristic fiinţa chinuită de hormoni care este femeia. La alea se referă. Iar eu îmi amintesc că am rîs mult la textul lui intitulat „Moarte lui Ashton Kutcher“. E despre cum sînt tîrîţi bărbaţii la comedii romantice, dar, din punctul meu de vedere, nici nu era nevoie să se obosească să scrie prea mult la temă. Era suficient titlul, spune tot.

La ce-aţi rîs cel mai tare anul trecut? Sau de cine?

M.R.: Am rîs din ce în ce mai mult de Ponta. E ceva cantitativ, cumulativ, care duce la greaţă. Dar, uite, am rîs în vacanţă citind Teatrul lui Sabbath, romanul lui Philip Roth.

S.T.: Eu la Ponta plîng, dar rîd de noi, ăştia de care îşi bate joc Ponta. Nervos, evident.

Ce v-a scăpat din povestea asta cu tipologiile masculine şi feminine?

M.R.: Ne-a scăpat faptul că rubrica va plăcea atît de mult, pentru că acum trebuie s-o continuăm.

S.T.: Cam aşa. Şi în nici un caz nu ne-a trecut vreodată prin cap că, din joaca asta, o să iasă o carte.

Vă simţiţi un fel de La Bruyère cu două capete?

M.R.: Doar două? Ne-ar mai trebui cîteva ca să facem de-un La Bruyère.

S.T.: La Bruyère e moralist, noi – nu. Nu doar că nu ne-am propus asta, dar, dacă cumva ne-ar ieşi, din greşeală, am spune „Stop“.

Prea marea luciditate nu naşte monştri în cuplu?

M.R.: Cînd zici monştri, te referi la copii, nu? Nu cred în luciditate, ca să zic aşa, cînd vine vorba de cuplu. Există însă un soi de ingenuitate care poate să ajute sau să prăbuşească tot. Dar e întîmplare pură. Şi cu monştrii, şi cu cuplurile.

S.T.: Luciditatea e o lentilă cu două feţe. Dacă îi priveşti prin ea doar pe ceilalţi, ajungi la vorba lui Camil Petrescu şi faci coadă în spatele Annei Karenina. Dacă te priveşti şi pe tine, atunci rezultatul e mai puţin demn de marea literatură, dar mai sănătos. Te apucă rîsul şi gata, ai trecut razant pe lîngă dramă şi pe lîngă linia de tren.

Situaţiile voastre amintesc într-un fel de Seinfeld. V-aţi gîndit la asta?

M.R.: Seinfeld a fost un moment, într-adevăr. Succesul a fost atît de mare, încît acum tot ce ţine de umorul de observaţie îi este cumva atribuit ca stil.

S.T.: S-ar putea spune că tandreţea faţă de obiectul amuzamentului şi absenţa oricărei intenţii moralizatoare se trag de la Seinfeld, acest Adam şi Eva al rîsului despre nimic şi propria persoană. Aşa că, de sărbători, cînd îşi sună lumea străstrăstrămătuşile, am putea să-l sunăm pe Larry David. Nu şi pe La Bruyère.  

au consemnat Luiza VASILIU şi Ana Maria SANDUţ

Foto: A. Revega