"Traducerea e un act de iubire" - interviu cu Athena FARROKHZAD
Poetă, critic literar şi traducătoare, Athena Farrokhzad s-a născut la Teheran în 1983 şi, la scurtă vreme după, s-a mutat împreună cu părinţii la Stockholm. ALBDINALB, volumul ei de debut, a apărut recent la Editura Pandora M, în colecţia „Cercul poeţilor apăruţi“, în traducerea Svetlanei Cârstean şi a Ralucăi Ciocoiu.
Ai simţit în vreun moment că ai scris o altă carte, de vreme ce ai trecut-o şi prin franceză, pentru a putea fi tradusă de Svetlana Cârstean?
Pentru mine, scrisul în sine e o traducere. Cred că fiecare strat al unei lucrări literare e o traducere – de la experienţă la semn, apoi traducerea în sensul formal, care e tot transformarea unui semn într-un alt semn. Traducerea unei cărţi e cel mai mare dar pe care ţi-l poate face cineva; e un act de iubire să traduci. Cînd am tradus un autor, am avut sentimentul de plonjare în text şi de transformare în ceva ce nu aş fi putut deveni după nici o altă activitate; aş spune chiar că traducerea e cea mai bună lectură pe care ai putea-o primi. Mi-amintesc că atunci cînd lucram cu traducătorii, îmi puneau cele mai imposibile întrebări: „De ce ai ales cuvîntul ăsta?“, „Această construcţie ce implică?“, „Această descriere ce vrea să spună?“... De multe ori, poţi spune la ce te-ai gîndit şi poţi oferi povestea din spate a poemului, dar uneori, pur şi simplu nu ştii. Am avut experienţa asta de multe ori – cineva te întreabă de ce ai ales ceva, şi tu spui: „Aaa, asta e o întrebare bună!“
Bănuiesc că şi părinţii tăi au citit cartea. Ce au zis? Nu spui lucruri rele despre familia ta, dar ceea ce le pui în gură îi poate face să arate rău în ochii celorlalţi.
În timp ce scriam, m-am gîndit destul de mult la cum va fi primită cartea de către părinţii mei. Am încercat să las gîndul ăsta deoparte, numai că, uneori, cînd scrii, încerci să răspunzi criticilor înainte ca ele să existe. Cartea a apărut în februarie 2013; de Crăciun i-am anunţat că am semnat un contract pentru o carte. M-am gîndit mult la asta. Ce fac scriitorii de fapt – scriu ceva, de multe ori e personal, folosesc material din vieţile lor şi apoi merg la oamenii de care s-au folosit cumva şi spun: „Ştii, n-ai nici un drept să reacţionezi pentru că e ficţiune.“ Urăsc chestia asta! Mi-amintesc că Svetlana mi-a spus, la un moment dat, şi cred că e adevărat: un scriitor poate scrie orice vrea, poate folosi orice, dar trebuie să fie conştient de faptul că a trădat pe cineva. Nu poţi trăda oamenii şi apoi să le spui că e ficţiune. Trebuie să îţi asumi că asta ai făcut. Dacă ai spune: „Am folosit asta, dar nu poţi să reacţionezi, că oricum e ficţiune“, e un mod de a nu lua în serios literatura.
Le-am spus, aşadar, de Crăciun, dar nu le-am spus nimic despre conţinut. Cînd a apărut cartea, le-am trimis-o – trei exemplare, pentru mama, tata şi fratele meu. Reacţiile lor au fost incredibile. M-am gîndit, cînd i-am auzit, că ar putea fi foarte bine versuri din carte. Mama nu a zis nimic. Nu a comentat conţinutul cărţii în vreun fel, dar este foarte mîndră, postează pe Facebook tot ce apare despre carte şi i-a pus pe colegii ei să o cumpere. Ceea ce îmi place, e felul ei de a răspunde. Apoi, fratele meu – e-aşa de dulce, are 23 de ani, mi-a spus că nu a înţeles totul, dar că i-au plăcut unele părţi din carte. Am încercat să îi spun că seamănă cu el, dar e şi ceva inventat, şi el a spus: „De ce îmi spui asta, mă cunosc şi ştiu că nu sînt fratele din carte pentru că ştiu că nu am spus lucrurile alea.“ Iar tata – de fapt, fratele meu mi-a spus că tata l-a întrebat: „Înţelegi care e imperativul moral care poate fi găsit în această poveste? Eu nu înţeleg.“
Ai cîştigat de curînd Premiul Karin Boye. Nu e ca şi cum scrii pentru premii, dar sînt şi ele importante; ce impact au asupra ta?
Aş minţi dacă aş spune că recunoaşterea nu mă face fericită pentru că mă face. Dar sînt şi foarte critică la adresa sistemului de premii. În Suedia avem foarte multe premii literare şi o întreagă infrastructură – oamenii sînt în comitete, organizează festivităţi, dau premii etc. În primul rînd, sînt sceptică. Pe scena culturală e atîta circ în jurul premierii şi a premiilor, şi nu e la fel în alt domeniu din societate – un profesor, o asistentă medicală, un lucrător comercial nu primesc premii. De ce poezia e ceva care trebuie să primească premii? S-a naturalizat într-atîta, încît nimeni nu mai întreabă de ce poezia trebuie să primească premii, spre deosebire de alte profesii.
Premiile pentru mine sînt şi o chestiune problematică – ele iau ceva ce e, de multe ori, rezultatul unei munci colective pe care o individualizează. Cartea e rezultatul muncii multor oameni – da, eu am scris-o, dar dacă nu erau prietenii mei, care au citit-o, dacă nu era graphic designer-ul, editorul etc., ar fi fost o cu totul altă carte. Funcţia premiilor e să creeze o piaţă şi să aducă valoare pe această piaţă, ceea ce este un proces individualizator. Şi asta e o problemă pentru mine, deoarece îi face pe oameni să fie competitivi. De exemplu, există un alt premiu – Augustpriset, iar cartea mea a fost pe lista scurtă. Premiul e oferit de Asociaţia Editorilor, şi aici e o problemă şi mai mare – am relaţii conflictuale cu angajatorii.
Primeşti premii şi asta înseamnă că eşti OK cu sistemul…
Dacă critici sistemul şi vrei să arunci o piatră, am impresia că ALBDINALB poate fi o piatră, o arunci, şi persoana care era ţinta o ridică şi spune: „A, ce piatră frumoasă; o să o pun într-o expoziţie.“ Aşa că mi-am spus ca, data viitoare, această piatră să fie o bombă, să explodeze.
„Îmi place Paul Celan“
Spune-mi despre lecturile tale. Eşti critic literar pentru cel mai mare ziar suedez – Aftonbladet.
Obişnuiam să citesc multă poezie cînd eram adolescentă – trăiam din poezie, iubeam toţi poeţii modernişti – francezii (Rimbaud, Mallarmé, Verlaine, Baudelaire), ruşii, americanii, toţi moderniştii. Cred, de fapt, că foarte multe femei care scriu încep prin a citi textele bărbaţilor. Apoi, am început să citesc femeile, care au devenit mai importante pentru mine decît poeţii – Karin Boye, Sappho, Virginia Woolf.
Acum, citesc poezie ebraică de după război. E doar o perioadă, dar sînt obsedată de Paul Celan, Ingeborg Bachmann, Nelly Sachs (anii ’50-’60). Îi iubesc foarte mult. Nu mai suport poeţii modernişti mari pentru că au o voce prea gălăgioasă, poezia lor chiar ţipă şi cred că e atrăgătoare cînd eşti tînăr, dar apoi devine de nesuportat, îţi vine să le spui să se domolească. Dar ce îmi place la Paul Celan şi la Nelly Sachs, de exemplu, e că textele lor sînt foarte politice, într-un sens, dar şi foarte lirice, cu cele mai joase voci cu putinţă. Sînt voceile unor oameni în suferinţă, şi-au pierdut familiile în Holocaust.
Ai scris, împreună cu Tova Gerge, Manualul postmodern pentru creşterea copiilor. Şi e aici un sfat: „Ai grijă ca rebeliunea adolescentină să se întîmple în secvenţe ciclice: în tine, în copil, în dialect.“ Care sînt revoluţiile tale şi cum le faci?
Cred că zilele astea nu sînt preocupată de mine însămi. Sînt foarte privilegiată, de fapt – fac ce îmi place, îmi petrec timpul cu oamenii pe care îi iubesc, merg în locuri interesante. Simt că viaţa mea e plină de înţeles, dar în sensuri diferite. Revoluţiile care mă preocupă nu sînt atît despre ce vreau eu să schimb sau să realizez în viaţa personală, cît mai mult despre societate. Şi nu mă stîrni în discuţia asta despre societate!
E primul vers din carte: „Familia mea a ajuns aici într-o tradiţie marxistă“...
Percepţia voastră despre Suedia o identifică cu acest paradis social-democratic, cu un stat puternic, dar nu mai e aşa, a fost pînă la începutul anilor ’90. Avem un guvern de dreapta din 2006 şi, statistic vorbind, Suedia e o ţară care a devenit foarte rapid privatizată în anumite sectoare. E un dezastru. Acum, avem un partid fascist în Parlament şi vom avea alegeri la anul – partidul de dreapta a cîştigat de două ori la rînd alegerile şi asta nu s-a întîmplat niciodată în toată istoria ţării. Vînd societatea! Asta e revoluţia care mă preocupă – aceste probleme politice şi politica de migrări.
Versurile mele favorite sînt: „Fratele meu a spus: Nu sîntem nimic altceva decît suma rănilor pe / care limba ni le face / Suma rănilor pe care noi le facem.“ Care sînt rănile tale?
„Singura limbă în care poţi condamna crima este / limba criminalului / şi limba criminalului este o limbă inventată ca să justifice crima.“ Pentru mine, versurile astea sînt mai importante.
a consemnat Cătălina MICIU
Foto: wikimedia commons
