„Traducătorul, cînd îşi începe ziua, are un text gata scris“ – interviu cu Sean COTTER
A ajuns prima dată în Bucureşti în 1994. Sean Cotter avea 23 de ani, era un tînăr profesor de engleză şi le-a predat şi copiilor din Galaţi, şi de la o şcoală din Titan. Colegii săi de cancelarie l-au ajutat să înveţe româneşte şi i-au făcut cunoştinţă cu opera lui Lucian Blaga. După 20 de ani, Sean e profesor la University of Texas în Dallas şi a tradus Orbitor al lui Cărtărescu (volumul I) – Blinding, apărut la Archipelago Books anul trecut. Are două fetiţe care spun „Poftă bună“ cînd se aşază la masă. Este autorul unui volum publicat recent la University of Rochester Press – Literary Translation and the Idea of a Minor Romania.
Cum aţi ajuns să traduceţi în America Orbitor (volumul I) al lui Mircea Cărtărescu?
Pînă la Orbitor, mai tradusesem doar poezie şi proză scurtă. Dar trecerea nu a fost atît de bruscă cum pare, căci textul lui Cărtărescu nu este unul obişnuit. Este romanul unui scriitor care a început ca poet. Aşadar, dacă ar fi fost să aleg să traduc un prim roman, atunci Orbitorul ar fi fost cartea cea mai potrivită pentru mine.
Toată lumea îmi spunea că e vorba despre o carte foarte importantă şi că ar trebui să fiu atent ca nu cumva să ratez traducerea. Mircea însuşi, la un moment dat, îmi vorbise despre Orbitor ca despre cartea cea mai bună pe care a scris-o. Şi asta ar fi trebuit să fie o încurajare pentru mine şi un semn de încredere că mi-o încredinţează, dar presiunea cumva a crescut. Nu din cauza textului, ci din cauza tuturor acestor factori exteriori.
Dar, pînă la urmă, traducătorul are un mare avantaj faţă de scriitor. Scriitorul se confruntă mereu cu o pagină albă, dar traducătorul, cînd îşi începe ziua, are un text gata scris.
În perioada în care am lucrat la traducerea aceasta, aveam o bursă pentru un alt proiect, Antologia Nichita Stănescu, pe care am terminat-o mai repede, aşa că m-am putut concentra pe Orbitor. Nu aveam ore la facultate, nu aveam nimic altceva de făcut, aşa că am lucrat la traducere în medie şase ore pe zi, timp de şase luni. La început a fost foarte greu, pentru că a trebuit să găsesc vocea pentru cartea respectivă, să mă acomodez cu stilul, cu vocabularul.
I se întîmplă şi traducătorului cum i se întîmplă scriitorului? Textul cu care îşi petrece cîteva ore bune din zi se prelungeşte în mintea lui şi după ce îşi părăseşte biroul?
Cînd lucrez la un proiect, mă gîndesc tot timpul dacă am găsit echivalentul potrivit. Iar o carte cum este Orbitor îţi intră nu numai în partea raţională a creierului, ci şi în subconştient. Eram, la un moment dat, cu fetiţele mele într-o vizită la părinţii mei şi am mers într-un magazin de roci şi pietre. Nu era un magazin obişnuit, ci unul fascinant, în care toate aceste pietre erau aşezate pe rafturi, în încăperi diferite. Scoici, agate, flori de mină, insecte uscate, totul se găsea acolo. A fost aproape prea mult pentru mine, m-am simţit debusolat, pentru că am avut senzaţia că mă aflam într-o secvenţă din Orbitor.
Ce aţi tradus înainte de Orbitor? Aţi început cu poezie?
Înainte de Orbitor a fost Antologia Nichita Stănescu. De obicei, la noi traducătorii se specializează ori în proză, ori în poezie. Eu sînt atipic din punctul ăsta de vedere, pentru că am trecut dintr-o zonă în alta. Am început cu poezie pentru că eram pasionat, scriam eu însumi poeme pe vremea aceea, pe care le-am publicat doar în reviste, niciodată într-un volum.
N-aveam altă idee pentru viaţa mea. Cînd eram mic, părinţii mei, care erau profesori de limba germană, s-au chinuit să mă înveţe această limbă, dar am refuzat. Apoi, la 11 ani, am fost dat afară de la orele de limba franceză pentru că am făcut gălăgie. Cu spaniola m-am înţeles mai bine, dar îmi aduc de exemplu aminte că tot de spaniolă se leagă şi singurul moment din viaţa mea universitară în care am plîns la o oră, pentru că a trebuit să transcriu ce se spunea la ştirile TV. Eu eram obişnuit cu spaniola din Mexic, iar din ştirile din Spania n-am mai înţeles nici un cuvînt.
Cum aţi învăţat limba română?
Cu greu (rîde). Chiar aici am început, în Piaţa Amzei, cînd am venit în 1994, la 23 de ani, în cadrul Organizaţiei „Peace Corps“, al cărei sediu pentru pregătirea noastră era la Şcoală Generală nr. 5. Şi am stat în România doi ani, pînă în 1996. Ieşeam aici în piaţă şi făceam cumpărături şi repetam cuvintele ca să le ţinem minte. Am stat atunci trei luni, la o familie în gazdă, în Cotroceni, şi doamna mă întreba la masă: „Mai vrei?“ Eu zîmbeam pentru că nu înţelegeam, ea insista, eu iar zîmbeam, pînă cînd îmi mai punea mîncare în farfurie, dar eu mă săturasem deja.
Apoi, trei săptămîni am predat la Galaţi, apoi m-am transferat la o şcoală din Titan, unde le-am predat engleză intensivă copiilor. Iar profesorii cu care eram coleg la şcoala aceea au fost nişte oameni minunaţi, care m-au ajutat foarte mult să învăţ româneşte. Eu eram deja profesor în Statele Unite cînd am venit să predau aici. Şi, făcînd comparaţie cu colegii mei de acolo – care erau, desigur, oameni serioşi, dar ca pregătire în domeniul lor –, cei de aici mi s-a părut că aveau pregătire de profesori universitari. Ei mi-au dat să-l citesc pe Blaga. În cancelarie eram ca un elev. Îmi luam notiţe într-un carnet – şi azi port unul cu mine, unde îmi notez tot felul de cuvinte, de titluri de cărţi. Îmi spuneau: trebuie să-l citeşti pe cutare sau cutare, mă duceam la anticariat şi îmi căutam cartea respectivă. Aşa se face că acum, după 20 de ani, putem să stăm de vorbă noi în română.
Cred că faptul că am învăţat limba română mi-a dat o mare şansă să mai ştiu ceva despre lume.
V-aţi gîndit atunci să rămîneţi aici?
M-am gîndit, da. Cînd trebuia să iau o decizie, era iarnă. Şi ţin minte momentul acela foarte bine. Trebuia să iau autobuzul 311, era foarte aglomerat şi o vreme ploioasă, imposibilă. Am încercat să mă urc în autobuz, dar mă împotmolisem pe scară, între uşile care tot încercau să se închidă peste mine. Mă loveau foarte tare, iar eu strigam: „Mai sus, vă rog, urcaţi mai sus.“ Şi nu s-a putut. N-a fost cel mai bun moment al vieţii mele în România. Mi-am dat seama atunci că sînt american şi casa mea e acolo, şi nu aici.
Ce a urmat cînd v-aţi întors în Dallas?
Am intrat la un program de masterat de traductologie. Şi credeam că o să mă fac traducător din limba spaniolă, dar piaţa era saturată. Aşa că experienţa mea românească a contat enorm şi am devenit traducător din limba română.
Am început prin a citi Blaga. El a fost primul poet şi filozof român pe care l-am descoperit. Eram pasionat de Lorca şi Yeats, am descoperit nişte similitudini, dar mi-am dat seama că, dacă voiam să am această experienţă a lecturii operei lui Blaga, trebuia să învăţ cît mai bine româneşte.
Cît de legate sînt lumile editoriale şi academice în SUA?
Eram de curînd la o masă după lansarea Antologiei Nichita Stănescu – Wheel with a Single Spoke, cu mai mulţi prieteni. Şi discuţia era cam aşa: „Ce face X?“ „A intrat în mediul academic.“ „Săracul de el!“ – a venit imediat comentariul. Sînt lumi diferite, dar cei mai mulţi traducători sînt şi profesori în mediul academic. Noi ne bazăm pe edituri, iar editurile se bazează pe noi.
Le vorbiţi studenţilor despre literatura română?
Am noroc cumva că universitatea la care predau eu, cea din Dallas (Texas), e una dintre cele în care studenţii sînt foarte diverşi: mulţi străini, mulţi copii de emigranţi, cei autohtoni nu depăşesc o treime. Aşa că fiecare are o poveste asemănătoare cînd predau cursul de traducere. Avem de obicei în grupă pe cineva care traduce din chineză, din spaniolă, din maghiară. Le povestesc mult despre România şi predau literatură universală est-europeană.
Ce înseamnă acest premiu pentru Cea Mai Bună Carte Tradusă, pe care l-aţi obţinut pentru antologia Wheel with a Single Spoke, apărută la Archipelago Books? Să spunem că e vorba despre un premiu decernat anual de către Three Percent, revista online a editurii Open Letter Books a Universităţii Rochester, o casă editorială specializată în traduceri literare.
Un premiu pentru traducere (destul de nou, de altfel, la noi) ajută foarte mult. Sînt situaţii în care am auzit spunîndu-se, de exemplu: aş citi orice ar traduce X. E vorba despre încredere şi notorietate, căci editorii vorbesc între ei, şi atunci acest prestigiu pe care ţi-l aduce un astfel de premiu este foarte important.
Ce îi trebuie unui traducător să fie bun?
În primul rînd, creativitate, să stăpînească foarte bine limba în care traduce. Pentru mine, e vorba despre engleză. Româneşte învăţ în fiecare zi. Cum refaci textul original în altă limbă e însă marea provocare pentru un traducător.
Cum arată partea de traduceri de pe piaţa editorială americană?
E vorba de un număr de 500-600 de titluri de traduceri publicate pe an.
Înseamnă, în cazul ăsta, că două-trei titluri de cărţi româneşti apărute sînt un mare succes.
Exact, la scara asta, echivalează cu cîteva zeci de titluri, de fapt. E uluitor cît de puţine traduceri se publică la noi. Deci, poate că n-ar trebui să aşteptăm să vină momentul literaturii române în SUA, căci e posibil ca el să fi venit deja.
a consemnat Ana Maria SANDU
Foto: M. Hawley