Teatru în locuri virane

Sorin Dinculescu şi Ana-Maria Pîslaru erau tinere vedete ale Teatrului din Brăila, înainte să i se alăture lui Mihai Mălaimare şi regizoarei Anca Florea. Astăzi, doar ei au mai rămas din nucleul originar al trupei: "Ne-am dorit - îşi aminteşte Sorin Dinculescu - să experimentăm lucruri pe care înainte de ‘89 nici nu se putea pune problema să le experimentăm. Masca a fost un laborator în care ne-am întrebat ce e actorul, ce se întîmplă cu mintea şi corpul lui. Masca a adus ca noutate această mobilitate a teatrului, prezenţa lui în locuri în care nu te aştepţi să se joace, nebunia de a repeta un spectacol de foarte multe ori pentru a-l juca, uneori, de foarte puţine ori". De ce au abandonat atîţia colegi de-ai lor? "Pur şi simplu, n-au rezistat - spune Ana-Maria Pîslaru. Au avut o tresărire de orgoliu. Prin ‘92, directorul nostru avea o deviză: ŤActorii mei au ales anonimatul în favoarea teatrului. Au zis: nu contează numele meu, trebuie să impunem brandul Masca. » Este foarte adevărat, am făcut lucrul ăsta, sperînd că după aceea se vor impune de la sine şi numele noastre şi vom avea şi noi bruma noastră de mulţumire..." Ana-Maria Pîslaru admite însă că, odată cu stabilitatea şi recunoaşterea, compania a traversat un alt impas: "Sediul a venit mult prea tîrziu. În momentul în care publicul nostru ne ştia ca pe cei care joacă în parc şi pe maidane, este îngrozitor de greu să impunem o sală, şi încă una la marginea oraşului. Ne-am pus eticheta de teatru de cartier şi trebuie să facem teatru pentru cartier, lucru pe care nu mi l-am dorit niciodată. Nu am vrut să culturalizăm masele, nu asta a fost în mintea noastră, ci să facem cercetare, studiu. Mantaua, Şi a venit îngerul... erau adevărate experienţe, zone de cercetare, care s-au oprit din motive obiective. Acum nu mai avem aceeaşi miză..." Masca indoor Din noiembrie 2005, după opt ani de şantier (finanţat de noul ordonator de credit, Primăria Capitalei), compania dispune, în sfîrşit, de un sediu performant (o sală cu cca 150 de locuri, dar şi un amfiteatru în aer liber). Printre blocurile cu faţade terne care îi încadrează clădirea, în bulevardul Uverturii, "Masca" are toate şansele să devină un punct de referinţă pe harta cartierului Militari. Totuşi, relaţia dintre teatru şi comunitatea care îl găzduieşte (cca 300.000 de locuitori) se află încă într-o etapă de tatonări: "Un astfel de teatru îşi face vad în zece ani - explică directorul Mihai Mălaimare. Înainte de a ne muta aici, am comandat un studiu sociologic, care ne-a arătat cum sînt stratificate cartierul şi sectorul, din punct de vedere al vîrstei locuitorilor, al preocupărilor culturale..." De aceea, oricît de ciudat ar părea, "la Masca, teatrul reprezintă doar un palier, o nişă. Oamenii de aici au nevoie de concerte, expoziţii şi spectacole ale artiştilor din Bucureşti, din ţară, din lume". Publicul este mult mai amestecat şi nediferenţiat decît în teatrele "cu vad" din centrul Capitalei. În plus, la premiere, o prezenţă obişnuită sînt copiii de la Centrul de plasament "Colibri", aflat peste drum, precum şi bătrînii unui cămin din apropiere. "Masca" îşi construieşte noua identitate pornind de la gesturi aparent festiv-conjuncturale (aşa cum se întîmplă de Crăciun, cînd familiile din vecinătate sînt aşteptate să împodobească, împreună cu actorii, bradul din curtea teatrului), pînă la evenimente ample (un festival ajuns la a treia ediţie), dar şi cu acţiuni exclusiviste, pentru connaisseuri (un singur exemplu: atelierul susţinut în 2005 de marele regizor polonez Jozef Szajna). ...şi underground Din decembrie 2003, teatrul a lansat, în parteneriat cu Metrorex, "Oraşul de sub oraş", un proiect unic în felul său. La prima vedere, un exerciţiu de imagine şi de promotion strict al producţiilor proprii, deşi reprezentaţiile programate săptămînal în staţiile de metrou Universităţii, Piaţa Unirii sau Eroilor presupun şi un tip de uzură (a actorilor, dar şi a costumelor) pe care alte teatre nu s-ar grăbi să şi-l asume. Mai nou, proiectul găzduieşte un experiment: pornind de la Meninele lui Vel‡zquez, studenţii profesoarei Unda Popp, aflaţi în anul I la departamentul de modă din cadrul Universităţii de Arte, realizează, în acordurile lui Segovia, un performing de costume executate din carton pictat şi contorsionat. Parada atrage: mulţi călători fac fotografii cu telefonul mobil, alţii studiază îndeaproape detaliile şi dau note costumelor. "Povredad", "sufrimiento", "guerra civil" se poate citi, de exemplu, pe un fabulos cal înaripat, figurînd - potrivit autorului său, Lucian Păun - "viitorul tragic la Spaniei"! "Teatrul de trupă a murit de mult" La "Masca" nu există vedete. Aici contează echipa şi performanţele unui stil de joc impus încă de la primele montări. Titluri din repertoriul mai vechi sînt reluate astăzi cu o distribuţie atît de spectaculos întinerită, încît nu poţi să nu te întrebi de unde vin aceşti tineri care, în mod evident, nu caută gloria, dar ştiu că trebuie să facă faţă unui program strict de repetiţii şi antrenamente. Pe Magda Frîncu am remarcat-o în recentele premiere ale teatrului, remake-ul Clovnii şi muzicalul pentru copii O locomotivă şi-o gară (după un text de Arghezi). Avea doar 16 ani cînd, în urma unui anunţ auzit la radio, a început să frecventeze cursul de pantomimă, gest şi expresie corporală ale Teatrului "Masca" (avîndu-şi încă sediul, pe atunci, într-o fostă casă de cultură din cartierul Bucureştii Noi). Acum e studenta Margaretei Pogonat, în anul II, la Universitatea "Spiru Haret" şi se consideră norocoasă: "Cunosc actori tineri valoroşi care nu au ocazia să ajungă într-un teatru. Numai în anul meu sînt două grupe şi patruzeci de studenţi care în curînd vor termina facultatea, iar eu sînt singura angajată. Unii au mai prins cîte un rol într-un sitcom, dar asta e altceva, pentru că toţi vor să facă teatru, în primul rînd". Ce o atrage la Masca? "Ideea de a-ţi pune tot corpul în valoare şi de a nu te putea ascunde în spatele cuvintelor, dar şi un public foarte sincer. La metrou, de exemplu, nemaifiind diferenţa asta dintre scenă şi sală, mulţi dintre cei care ne văd se simt liberi să ne abordeze direct şi firesc. Cînd jucăm Statuile, ne întreabă cum ne-a venit ideea, dacă am repetat mult, dacă nu ne amorţesc picioarele... Cînd jucăm în parcuri Fior d’amor în Bucureşti, un spectacol cu muzică din perioada interbelică, mulţi spectatori de vîrsta a treia sînt emoţionaţi." Cosmin Creţu a absolvit Academia de Teatru şi Film în 1995. Era deja o vedetă a Teatrului Valah din Giurgiu atunci cînd Mălaimare i-a propus să colaboreze la Intrusa după Borges. A rămas în trupă, deşi la început nu i-a fost uşor: "Am avut mari reţineri... Prima oară cînd mi-am văzut viitorii colegi la metrou mi s-a părut ceva complet lipsit de încărcătură artistică. A trebuit să joc, la rîndul meu, în Gardienii veseli ca să încep să înţeleg. Părinţii mei sînt actori de teatru "clasic