„Teama de Orient ca sursă a răului nu este validă“ – interviu cu Mathias ENARD

Mathias Enard (n. 1972) a studiat civilizațiile arabe și persane și a petrecut mult timp în Orientul Mijlociu pentru cercetare. În prezent predă la Barcelona, traduce din limba arabă și scrie despre arta islamică. În 2003 a debutat cu romanul La Perfection du tir (Premiul celor Cinci Continente ale Francofoniei), a continuat cu Zone (2008), un roman scris într-o singură frază lungă de 500 de pagini, pentru care a cîștigat nu mai puțin de şase premii literare. În 2010 a publicat Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți (Nemira, 2017), iar în 2015 a cîștigat Premiul Goncourt pentru romanul Busola (Nemira, 2018). Romanul Dorinţă a apărut recent la Editura Nemira, ca şi celelalte romane, tot în traducerea lui Cristian Fulaș.

Începem dialogul de la cea mai recentă traducere în limba română, Dorință, o macro-declarației de dragoste adresată Veneției într-o micro-concentrație, i‑aș spune. Ați scris acest text pentru a însoți expoziția „Éblouissante Venise“ de la Grand Palais, de anul trecut. Precum expoziția însăși, cartea apasă pe toate butoanele care declanșează fascinația pentru acest spațiu geografic, dar mai ales cultural și intelectual. Găsim canale, avem muzică, mister, o curgere elegiacă a faptelor, măşti, exuberanță. Și mai avem o topografie caligrafică, specială, a locului. Cum de ați ales tocmai această Veneție de ghid turistic sau de fascinație hollywoodiană?

Dorință este o carte specială, pentru că este prima dată cînd răspund unei comenzi, cînd mi se cere un text pe un subiect anume. Tema a fost Veneția, pornind de la această expoziție de la Grand Palais, o expoziție dedicată picturii venețiene de secol XVIII. M-am gîndit mult, pentru că era o comandă foarte complexă, semăna cu cele date pictorilor, cărora li se spunea că trebuie să producă un tablou de anumite dimensiuni. La fel, mie mi s-a dat un anumit număr de caractere, destul de puține. M-am gîndit că urma să fie foarte complicat să scriu o ficțiune cu personaje, cu narațiune, despre Veneția secolului al XVIII-lea, pentru că este un subiect atît de tocat, cunoscut, care a ajuns să fie și foarte turistic. Așa încît m-am întrebat dacă are sens și dacă am chef să scriu asta, şi am refuzat. Dar după aceea am plonjat în cîteva cărți despre Veneția, niște benzi desenate ale lui Corto Maltese despre misterele Veneției, am început să ascult niște compoziții muzicale din acel secol…

După două zile am regretat că am spus nu, am pus mîna din nou pe telefon și le‑am spus că m-am răzgîndit. De ce? Pentru că purtam în mine acest oraș unde mi-am făcut o parte din studii – acolo am studiat limbile orientale, mai precis persana clasică, cu un mare maestru specialist în literatură persană clasică. M-am gîndit că trebuie să scriu, că e important pentru mine să mă pot întoarce nu în Veneția secolului al XXI-lea, ci în Veneția secolului al XVIII-lea, pentru cîteva săptămîni.

Apoi m-am gîndit cum ar trebui să procedez, pentru că aveam de răspuns la cîteva constrîngeri. Formatul era destul de mic și aveam de dezvoltat mai multe fire, deci a trebuit să mă întreb care sînt acele elemente esențiale ale Veneției despre care trebuie să vorbesc. Și sînt exact unele dintre pasiunile mele dintotdeauna: muzica Veneției, personajele, măștile, iubirile, dorințele și, desigur, gravura – de ce să nu vorbesc puțin și despre tehnica gravurii din acel secol? Și asta am și făcut.

Ați produs o poveste de dragoste pentru muzică, pentru Veneția, de o simplitate atașantă, pe care ați drapat, însă, faldurile unei scriituri luxuriante, aproape multisenzoriale. Ați vrut să scrieți așa cum Veneția însăși ne invadează simțurile?

Da, acesta era pericolul, că poți să aluneci spre ceva demn de Wagner sau de Mahler… Voiam să păstrez ceva din lejeritatea secolului al XVIII-lea, vorbind totodată de lucrurile mai întunecate, despre iarnă, despre moarte, despre joc, despre tot ce vine odată cu un carnaval. Pentru că totul se petrece ca un moment muzical, ca o lacrimă care cade cu o mare eleganță pe o planșă. Am vrut, deci, să readuc la viață acea civilizație pierdută a Veneției secolului al XVIII-lea, aflată la apogeul cultural, dar și foarte aproape de finalul gloriei sale odată cu sfîrșitul secolului.

„Imensă tristețe a Mediteranei“

Am senzația că vă incită aceste spații hibride, de intersecție și de contaminare a mai multor lumi. Evident că Veneția este unul, Constantinopolul este altul, iar despre Orientul Mijlociu nici nu are rost să mai vorbesc. Ce căutați, ca autor, în aceste creuzete cu linii întortocheate?

Nu e vorba neapărat de ce caut, ci mai degrabă de ce putem dezvolta literar din aceste spații pe care le numeați: Veneția pe de-o parte, cu exuberanța ei vizuală, Constantinopol pe de alta, cu puterea lui de atracție incredibilă. Sînt spații ale diversității, ale intersecției unor influențe diferite care au produs efecte diferite, fiecare oraș avînd elementele sale specifice foarte importante. Asta m‑a fascinat și am încercat să construiesc niște fire narative la fel de complexe precum canalele de apă din Veneția, dar să și surprind acea nehotărîre, pendularea între Vest și Est, între Nord și Sud, pe care o regăsim și la Istanbul, care reprezintă adevăratul tipar al epocii bizantine.

Aș spune că Orientul își trimite razele în toate cărțile dvs., cel puțin în cele apărute aici, în România. Cum v-ați dat seama că existența dvs. ca autor nu poate sta departe de silueta unui minaret, de linia vălurită a unui mozaic, de versuri și versete?

Este amuzantă imaginea pe care aceste cărți o dau despre mine și aș putea spune că sînt mulțumit de ea. Pentru că în fiecare țară e ca și cum ai fi un alt autor în funcție de cărțile traduse, pentru că nu toate sînt traduse peste tot, deci pare că sînt cumva un om al civilizației Mediteranei de Est. Este o imagine aleatorie, dar reflectă poate cea mai importantă parte din cărțile mele, cel puțin din acest moment. Asta vine din fascinația pentru toate aceste locuri, pentru lumina orientală care străbate din ele, posibilitatea de a lua contact cu această contaminare Est-Vest care mă inspiră enorm.

În Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, scrieți despre un Orient deschis către modelul vest-european renascentist, acum aveți Veneția, unde știm cu toții că s-au scurs și au secat dîrele Orientului în drumul lor invers către Europa Occidentală, iar în Busola avem un Orient care practic nu mai există, ca o consecință a timpurilor și a conflictelor contemporane. Ce tip de Orient căutați, de fapt?

Pentru mine de interes este întreaga diversitate a acestor spații, pentru că am locuit eu însumi multă vreme în Siria și în Liban. Siria este o țară distrusă astăzi, în care s-au întîmplat atîtea dezastre, am văzut cu toții, oamenii pe care i-am cunoscut au murit sau au fugit în exil, au suferit de pe urma tuturor acestor evenimente. Toate astea m-au atins, firește. Nu aș spune că Busola este o redare foarte directă a acestor lucruri, dar este ecoul distrugerilor. Sigur, e despre un Orient pierdut, dar e și despre a regăsi speranța care să ne permită să mergem mai departe, să trecem dincolo de pragul acestei violențe care cuprinde totul, să ajungem la reflecție și la plăcerea literaturii, artei, muzicii. De aceea vorbesc despre acest Orient rănit și îndepărtat, dar pe care îl putem regăsi.

Totul vine de la potențialul Mediteranei, care este un spațiu deopotrivă fascinant și trist, care are capacitatea să nască frumusețea, amestecul de artă și literatură, și apoi să le ducă spre distrugere. Ne putem astfel gîndi la Andaluzia, în Spania, unde sînt niște monumente absolut incredibile, venite de la cele trei culturi, evreiască, creștină și islamică, unele dintre ele distruse. Ce s-a distrus acolo a fost recreat în alte părți, la Salonic sau la Istanbul, cu toată frumusețea amestecului, și la rîndul lor au fost distruse din nou. Apoi Alexandria, la fel, un oraș extrem de cosmopolit, cu greci, italieni, egipteni, levantini, și el distrus pînă la urmă. E ca și cum Mediterana ar provoca întîlniri între frumusețe și creație, pentru a le distruge apoi, ca ele să se reconstruiască în alte locuri.

Sper ca undeva, în acest moment, această reconstrucție să aibă loc, inclusiv cea a Siriei. Poate fi vorba de Marsilia, de Barcelona, de Valencia. Sper doar să se întîmple curînd și noi să-i fim martori. Să înțelegem această imensă tristețe a Mediteranei, care provoacă melancolie, dar și bucuria de a descoperi mereu altceva.

„Drogul meu este curiozitatea“

Eu și probabil mulți dintre cei care v-am citit v-am descoperit odată cu Vorbește-le…, premiat cu „Goncourt des lycéens“. Am iubit această carte pentru că reia figura lui Michelangelo cu toate avatarurile pe care i le cunoaștem: ciufut, zgîrcit, urîcios, invidios, oscilant și, evident, genial. A fost și prima întîlnire cu cele două voluptăți ale dvs.: a scrie și a cerceta. Care este mai mare?

Avantajul este că aceste lucruri nu se petrec în același moment, cercetarea și scrisul. Sînt la fel de agreabile, aș spune. Avantajul cercetării este că poate să dureze ani întregi, însă în scris produci niște obiecte concrete. La un moment dat, simți că e momentul să te oprești. Cînd vine vorba despre fascinantul Michelangelo, ce poate să scrie un biet scriitor ca mine, de la cumpăna secolelor al XX-lea și al XXI-lea? Avem de-a face cu artistul absolut. S-au scris probabil despre el atîtea cărți că nu ar încăpea în librăria aceasta. El reprezintă un vîrf al realizărilor în domeniul artistic. A trăit și foarte mult. E vorba aici de bogăție, de putere, e vorba de imaginea artistului prin excelență. Acest om a făcut de toate, a fost și sculptor, și pictor, și poet, și arhitect. Reușitele lui nu pot decît să te intimideze.

Dacă te apropii și de omul Michelangelo îți dai seama că ai de-a face cu cineva care nu este deloc simpatic. Ba chiar este extrem de antipatic. Asta transpare deopotrivă din scrierile și din biografia lui. Vezi că ai de-a face cu un zgîrcit. Chiar și cînd ajunge să fie bogat, e de o zgîrcenie înfiorătoare. Nu e generos față de prietenii lui, este răzbunător, suferă de terribilità, este mînios, coleric, după cum mărturisesc cei care l-au cunoscut. Prin faptul că în carte l-am trimis la Istanbul, am vrut să-l pun să treacă prin niște situații grele, pentru că l-am trimis într-o lume pe care nu o cunoaște, o lume care nu e a lui, unde are nevoie de tot felul de tălmaci, de călăuze, de îndrumători.

Deși la început m-am gîndit că va fi oribil să vorbesc despre un personaj agreabil într-o atît de mică măsură, din fericire, am dat peste un poet otoman care era secretarul vizirului la vremea aceea, pe care Michelangelo sigur l-ar fi putut întîlni la Istanbul și care reprezenta inversul personalității acestuia. Cineva foarte simpatic, care a trăit o viață scurtă, spre deosebire de Michelangelo, cineva cu mult umor inclusiv în poemele lui, un bon viveur care fuma opium, pe care sultanul se ducea să-l scoată din taverne cînd avea nevoie de el. Deci nu e deloc imaginea unui poet serios, care lucra la curtea otomană, cum te-ai aștepta. Am fost foarte fericit cînd l-am descoperit.

Gîndindu-mă la contrastul celor două figuri, mi-am dat seama că pînă și Michelangelo va ajunge să pară simpatic datorită opoziției cu el. Întîlnirea lor îmi permitea, deci, să fac ceea ce îmi place cel mai mult în literatură: ca două obiecte, două situații, două personaje a căror întîlnire e foarte improbabilă să ajungă să dialogheze, să intre în contact și să se lumineze unul pe celălalt. Michelangelo este foarte sobru, celălalt deloc, Michelangelo este foarte catolic, celălalt deloc musulman. Și toate acestea pot să răstoarne viziunea pe care o avem despre marea personalitate a artistului renascentist.

Franz Ritter, personajul din Busola, își hrănește fanteziile personale de muzică și poezie cu opium. Care este drogul dvs. intelectual?

Ați întrebat de droguri, de opium care este folosit și în Iran, și în Afganistan, face parte dintr-un ritual tradițional. Eu, unul, nu folosesc. Dacă pe unii scriitori drogul îi ajută să facă o explorare individuală, aș spune că sînt în situația inversă, în care prin călătorii încerc să ies din mine și să îi cunosc pe ceilalți. Poate printre drogurile mele ar fi muzica, în sensul că trebuie să o am mereu alături, literatura și poezia, noutatea, curiozitatea și, desigur, călătoriile, care-mi permit să cunosc oameni și să descopăr tot felul de situații. Curiozitatea este adevăratul meu motor și adevăratul meu drog. Sînt numeroase experiențe cu droguri care ajută oamenii să se exploreze pe sine, avem multă literatură despre interioritate generată de asemenea stări. Dar eu caut mai degrabă ceva care să mă facă să ies din mine.

 „Pentru romane mă inspir din muzică“

Mărturisesc că mă așteptam să numiți și muzica printre adicțiile dvs. Muzica este un spațiu și un timp doar al său, în cărțile dvs., începînd chiar cu Zone – 500 de pagini într-o singură frază –, pînă la violele din Dorință. Scrieți despre muzică și cu muzică. L-am întrebat cîndva pe un mare dirijor ce nu ar trebui să se spună despre muzică. Pe dvs. v-aș întreba dacă muzica are nevoie de cuvinte pentru a-i dubla sau a-i reproduce mesajul.

Deloc. Nu consider că relația muzică-cuvînt este una de juxtapoziție, de suprapunere perfectă. Sigur că, în Europa, încă de la Monteverdi și al său Orfeu, ele merg într-o anumită măsură împreună, putem pune pe muzică anumite texte, deci avem o relație specială și unică, de dialogare, între voce, melodie, muzică și literatură. Pe de altă parte, și scriitura are un ritm, vizibil mai ales în poezie, cu formele ei armonioase imitative de la începuturi care se apropie de ritmul din muzică. Dar, cînd ieșim din acest cadru al poeziei, există formulele mai lungi, cum e romanul, unde putem obține forme la fel de muzicale. De exemplu, pentru romanele mele m-am inspirat mult din muzică, mai ales din simfonii, din formele care avansează și revin mereu, fără să se întoarcă de unde au plecat. Ne gîndim la Nietzsche și la a lui Eternă Reîntoarcere. Mă gîndesc aici la acele fraze care pornesc de la ele însele, nu se mai termină și revin la ele însele.

În ceea ce privește Busola, am pornit de la marea schimbare care se produce în muzica secolului al XIX-lea, și anume la folosirea notației metronomice. În Busola, la fiecare 90 de secunde, pagina se termină. Deci dacă știi la ce oră începe acțiunea din carte și că fiecare pagină are un minut și jumătate, vei ști precis cît este ceasul în această lungă noapte pe care o trăiește Franz, de la seară pînă dimineață, cu precizia unui metronom. Dacă citești zece pagini, faci o socoteală că sînt 15 minute. Pe mine m-a ajutat să fac curgerea romanului cît mai realistă, ca pe o partitură muzicală.

În Busola puneți în gura lui Franz următoarea afirmație: „Viața este ca o simfonie de Mahler, nu se întoarce niciodată, nu calcă pe urmele ei proprii.“ Întîmplarea face ca fundalul sonor pe care l‑am avut în momentul în care am gîndit întrebările să fi fost chiar Mahler, Simfonia I, „Titanul“, care însă se termină exact așa cum începe.

Așa este, dar să ținem minte că aceasta este prima lui simfonie, Mahler încă nu ajunsese cel pe care-l știm cu toții datorită operelor de mai tîrziu. Nu dezvoltase încă acel caracter narativ simfonic ce apare mai tîrziu.

Plecînd pe această cărare deschisă de Mahler, n-am rezistat tentației de a merge de la prima la a noua simfonie și de a mă uita la indicațiile de execuție pe care Mahler le-a pus acolo. Simfonia I are ca indicație de execuție „furtunos și plin de energie“, pe cînd Simfonia a IX-a, ultima terminată de el, se încheie cu „extrem de lent, de încet, și încă pe atît de reținut, cu ultima notă murind (ersterbend)“. Așadar, voiam să vă întreb dacă nu putem privi acest arc gigantic ca pe o parabolă a vieții, despre care spuneați că e ca o simfonie de Mahler.

Într-adevăr, Mahler a și murit la scurtă vreme după aceea, din păcate. Arta care se referă la viața însăși este o palidă reflectare, căci din păcate nu știm să ieșim din noi, poate în afara cazurilor călugărilor sau marilor mistici. Dar, cu toate acestea, tot ce putem crea este o meditație la cît de scurtă e viața noastră. E adevărat că poate mă contrazic cu ceea ce am spus. Eu îl ador pe Mahler, totuși nu-mi place felul în care muzica lui ajunge să fie folosită astăzi. Deși am apreciat mult filmul Moarte la Veneția, care e magnific, nu-mi place viziunea asta de maladie, de morbiditate asociată cu Mahler folosită în film. Pe de altă parte, cred că Vivaldi este extraordinar pentru Veneția și este exact opusul lui Mahler, așa cum și Veneția mea e opusul celei din filmul lui Visconti.

Cum ascultați muzică? Aveți nevoie de un cadru anume pentru ca ea să vă ajungă și să vă atingă cu adevărat?

Evident că sîntem foarte privilegiați pentru că de mai bine de un secol avem acces la înregistrări. Pînă în secolul al XIX-lea și multe secole înainte, muzica circula cu partituri, aranjamente speciale pentru pian, ca oamenii să cînte acasă la ei, nu în sala de concert, și să știe ce se scrisese înainte, vreme de atîtea secole. Deci totul ținea de spectacol, de cîntarea muzicii. Acum avem acces la înregistrări, le putem asculta, reproduce la infinit. Și, în ceea ce mă privește, mă folosesc de toate canalele, am și discuri, dar am și Spotify, îmi plac și concertele, și interpreții. Desigur mă gîndesc aici și la plăcerea pe care o ai văzîndu-i pe cei care cîntă, care interpretează. Azi poate să nu fie așa ușor să mergi la concerte, poate să fie scump, poate fi rezervat unei elite, cum se întîmplă mai ales cînd avem de-a face cu opera, unde lucrurile sînt mai complicate. Dar trebuie să profităm de tot ce ne oferă lumea de azi.

Orientul, între alteritate şi alertă

M-aș întoarce la imaginea Orientului așa cum apare în cărțile dvs. V-aș întreba cît din acest Orient este de fapt constructul, proiecția celor care nu l-am văzut și care nu-l cunoaștem decît prin medierea produsului cultural?

Aceasta e problematica fascinantă a orientalismului, cu bunele și relele lui. Cum a ajuns la noi, peste veacuri, acest Orient Îndepărtat? Au existat dintotdeauna contacte între părțile occidentale și orientale ale Mediteranei, chiar cu tărîmurile îndepărtate ale Japoniei sau Chinei. Putem spune că mondializarea, globalizarea s-au produs atunci cînd primul om a ieșit din satul lui și s-a dus în celălalt sat. Deci nu am inventat noi în secolul al XVIII-lea și al XIX-lea aceste lucruri, dar atunci lucrurile au luat o altă turnură cu totul nouă. De atunci, Europa devine pasionată de Orient. Mai ales din secolul al XIX-lea, progresele și încercarea de dominație economică, politică, militară a țărilor europene asupra părților sudice și estice ale Mediteranei au întețit contactele. Asta corespunde în Europa unui moment-cheie, cel romantic, în care scriitorii, pictorii, muzicienii ajung să fie pasionați de călătorii, de artele Orientului în general.

Spre exemplu, marele poet englez Byron, pe care-l știm cu toții, cu Ghiaurul, cu interesul lui pentru revoluția greacă, cu pasiunea pentru temele orientale, care și moare în bătălia de la Missolonghi. Apoi, dacă e vorba despre pictori, ne gîndim la Delacroix sau alții, primii pictori călători sînt cei romantici, care ies din atelierele lor și profită de faptul că Franța cucerește Algeria și Marocul. Ei merg să-i picteze pe locuitori și diversele teritorii în care locuiau, aducînd acasă reprezentările nordului Mediteranei. Foarte multe imagini, texte, traduceri încep să se vehiculeze din Orient în Europa, iar interesul pentru Orient ajunge o modă, inclusiv pentru foarte mulți alți artiști care nu călătoriseră, care nu văzuseră cu ochii lor niciodată Orientul și care ajung să copieze și să recopieze aceste imagini aduse de alții. Deci este un Orient de mîna a doua sau a treia care nu mai are nimic de-a face cu Orientul real și care devine mai degrabă un motiv, o temă europeană.

De exemplu, Goethe nu a fost niciodată în Orient. Pentru el, Orientul este Italia. Dar el reproduce o culegere de poezii în Divanul, care aduce la un loc Orientul și Occidentul, după ce îl citește în traducere pe poetul Hafez, marele poet iranian din secolul al XIV-lea, pe care-l apreciază, îl numește unul dintre cei mai mari poeți ai literaturii universale, și pe care îl imită în niște poeme orientale scrise în germană. Asta nu înseamnă că poemele lui Goethe sînt rele, înseamnă doar că nu sînt orientale, ci orientaliste, țin de orientalism și sînt inspirate de această tradiție care-i cuprinde pe călătorii și traducătorii care au adus Orientul în Europa.

Asta e latura pozitivă a lucrurilor. Teoreticianul american Edward Said scrie deja foarte bine, de prin anii ’70, că acest orientalism european are și efectele lui negative. El spune că viziunea aceasta a Orientului, a occidentalilor, ajunge să se impună la populațiile din estul Mediteranei. Canonul acesta occidental cu toată forța lui, imaginea pe care artiștii și savanții o au despre aceste popoare se vor impune ca modă în defavoarea realității orientale. E vorba de dominația economică, politică și militară care începe odată cu expediția lui Bonaparte la 1798 și ajunge să fie și o dominație culturală.

Dar, evident, astăzi, într-o lume postcolonială și decolonializată, ne este foarte greu să desfacem aceste legături culturale complicate și mai tare de globalizare. Nu mai știm dacă noi proiectăm o imagine la care ceilalți se conformează sau dacă sînt două oglinzi, una în fața celeilalte, dacă e vorba de alteritate sau de un amestec din toate imaginile, narațiunile și viziunile altora.

Aș spune că ar mai fi un subtext de luat în calcul cînd se vorbește despre Orient și care a luat naștere în ultimele decenii, anume acela al alertei. Ultimii zeci de ani ne-au învățat să ne temem de spațiul Orientului, mai ales de cel Mijlociu, fără ca noi să vrem asta programat. Vă întreb dacă sîntem ca niște fluturi de noapte, incapabili să stăm deoparte de această sursă de fascinație și teamă.

Eu nu cred în acest pericol al Orientului – și spun asta fiind francez și fiind atins adînc în fibra mea de atentate, de violența care se spune că provine din aceste locuri. Și ne putem gîndi la ce s-a întîmplat recent, la atentatul pus la cale de cineva născut în Franța, din părinți născuți din Franța, care era chiar polițist. Nu te-ai putea gîndi la o persoană cu care să te simți mai în siguranță.

Problemele au o rădăcină mai îndepărtată, lucrurile sînt mai profunde, e vorba de trecutul nostru colonial, pentru că în Franța minoritățile nu au găsit un loc unde să evolueze fără să apară asemenea pericole. Deci nu e așa simplu să spunem că amenințarea vine din exterior. Nicidecum. Sau că musulmanii francezi reprezintă o prelungire a Statului Islamic. Asta dovedește că Franța are problemele ei specifice, diferite de ale Spaniei, Germaniei sau Italiei, pe care trebuie să și le rezolve. Deci teama de Orient ca sursă a răului nu este validă dacă o supunem unei reflecții serioase.

M-aș întoarce, pentru final, la Mahler, pentru că unul dintre cele mai frumoase și mai sfîșietoare lieduri, din Rückert Lieder, se termină cu versurile: „Trăiesc singur în raiul meu, în viața mea, în cîntul meu“. Ce sînt cărțile pentru dvs.: rai, viață sau cînturi?

Vorbim de cărțile bune, presupun, căci cele proaste pot fi o formă de iad. Aș răspunde că sînt cînturi. Nu trebuie să uităm un lucru: cărțile presupun un exercițiu de creație a limbajului, care ține de potențialul limbii. Poate cărțile sînt un cînt care deschide drumul spre Paradis.

a consemnat Marius CONSTANTINESCU

Foto: Marc Melki