„Ştiinţa cunoaşte, filozofia gîndeşte“
– interviu cu Fernando SAVATER –
Este unul dintre cei mai importanţi intelectuali europeni ai momentului. Fernando Savater (n. 1947) a publicat (selectiv): Ensayo sobre Cioran (1974), Panfleto contra el Todo (1978), Invitación a la ética (1982), Sobre vivir (1983), Las razones del antimilitarismo y otras razones (1984), Ética como amor propio (1988), Las preguntas de la vida (1999), Perdonen las molestias (2001), El Gran Laberinto (2005), Los siete pecados capitales (2005), Así hablaba Nietzsche (2006), Imaginación o barbarie (2008), Política razonable (2008), La hermandad de la buena suerte (2008), Borges: La ironía metafísica (2008), Historia de la filosofía. Sin temor ni temblor (2009), Tauroética (2010), La música de las letras (2010).
Credeţi că istoria spiritului poate fi imaginată ca o succesiune de perioade dominate de obsesia sistemului, a completitudinii, şi perioade stăpînite de fascinaţia pentru fragmentar, aluziv, eliptic?
Practic, uneori au coexistat: Lichtenberg şi Kant, Novalis şi Kierkegaard cu Hegel, Fichte şi Schelling, Sartre şi Cioran etc. În realitate, sînt două forme de articulare a gîndirii care îşi răspund una alteia.
Trăim într-o epocă a fragmentului sau visăm încă la metanaraţiunile a căror moarte fusese vestită de profeţii postmodernismului?
Epoca noastră e plină de autori care nu scriu nici fragmente, nici sisteme, ci eseuri de întindere medie, care îşi propun să iasă din acest mare Sistem Universal pe care-l constituie azi ştiinţa modernă.
Care este rolul lui Nietzsche în legitimarea fragmentului ca formă validă de reflecţie filozofică?
Nietzsche a cultivat fragmentul… în manieră sistematică, fie-mi iertat paradoxul. E limpede că măiestria lui a slujit la confirmarea validităţii şi a importanţei teoretice a formei aforistice şi fragmentare. Este însă curios că mulţi dintre cei mai de seamă comentatori ai lui Nietzsche (Fink, Heidegger, Klossowski, Deleuze, Vattimo etc.) au scris despre el tratate, nu aforisme. Bataille este, probabil, singura excepţie.
Sînteţi de acord cu exegeţii care spun că Cioran este adevăratul moştenitor al lui Nietzsche în secolul al XX-lea?
Nu, deloc. În anumite aspecte pur formale, Cioran merge pe urmele lui Nietzsche, însă gîndirea lui pesimistă şi negativă – plină de umor, ce-i drept – diferă radical de cea a lui Nietzsche.
Fragmentul rămîne în continuare o modalitate de exprimare pe care gînditorii iconoclaşti o întrebuinţează pentru a sfida regulile sacrosancte ale filozofiei oficiale? Putem vorbi despre clasicizarea fragmentului, despre îmblînzirea potenţialului său de rebeliune?
În multe situaţii fragmentul aproape că a devenit o „filozofie oficială“. În altele, ca în situaţia excepţionalului gînditor columbian Nicolás Gómez Dávila, se află în serviciul ultraortodoxiei religioase şi al poziţiilor mai conservatoare din punct de vedere social şi politic… Cred că nu se poate generaliza, pentru că există scriitori de fragmente memorabile şi alţii care scriu fragmente îndoielnice fiindcă nu ştiu să scrie altceva.
Fragmentul ar putea reprezenta o formă cvasiclandestină de supravieţuire a reflecţiei filozofice după procesul-verbal de constatare a decesului filozofiei?
Spre deosebire de ştiinţă, care cunoaşte, filozofia gîndeşte. Nu ştiu cine i-a semnat certificatul de deces (presupun că aceeaşi persoană care a certificat şi moartea artei, a romanului, a omului etc.), dar cred că e mai bine să nu facem prea mult caz de el.
au consemnat Ciprian VĂLCAN şi Alin TAT
traducere din limba spaniolă de Cornelia DUMITRU
