Steve McQueen
Steve McQueen era, alături de Paul Newman și Warren Beatty, cea mai mare vedetă de cinema masculină a anilor ’60.
Anglia avea destui actori interesanți ca Michael Caine, Sean Connery, Albert Finney și Terence Stamp, dar dintre tinerii sexy din America – și care erau în același timp adevărate vedete de cinema – cei mai tari erau McQueen, Newman și Beatty. La următorul nivel erau James Garner, George Peppard și James Coburn. Dar, de cele mai multe ori, cînd unul dintre ei primea un film, era pentru că unul dintre primii trei îl refuzase. Dacă producătorii îl voiau pe Newman sau pe McQueen, se mulțumeau cu George Peppard. Dacă-l voiau pe McQueen, se mulțumeau cu James Coburn. Dacă-l voiau pe Beatty, se mulțumeau cu George Hamilton. James Garner chiar era suficient de popular încît să primească uneori scenarii care nu aveau pe ele amprentele primilor trei, dar nu prea des.
La un nivel mai jos erau cei care veneau din urmă, ca Robert Redford, George Segal și George Maharis, și vedete pop ca Pat Boone și Bobby Darin (care în anii 1960 chiar au avut cariere cinematografice legitime).
De fapt, dacă și-ar fi luat vreodată în serios cariera cinematografică, tînăra vedetă masculină de cinema care chiar ar fi putut să le dea de furcă celor trei actori de frunte era Elvis Presley. Dar Elvis era prizonierul colonelului Tom Parker și al propriului său succes. Elvis făcea două filme pe an și nici unul dintre ele nu ducea vreodată la pierderi de bani. Fie vorba între noi, nu toate acele filme cu Elvis erau proaste. Unele erau mai bune decît altele. Dar trebuie spus că nu erau filme adevărate, erau „filme cu Elvis Presley”.
Dar unul dintre motivele pentru care Steve McQueen a fost atît de popular în anii 1960, pe lîngă personajul de rege al nonșalanței și charisma lui incontestabilă, a fost că dintre cei trei actori de vîrf (Newman, McQueen și Beatty), McQueen a făcut filme mai bune.
Odată ajuns vedetă de cinema cu Marea evadare, McQueen a făcut o serie de filme, toate al naibii de bune. În anii 1960, singurul rateu din filmografia lui de după Marea evadare este Baby the Rain Must Fall. Și asta mai ales din cauza priveliștii ridicole a lui Steve care încearcă să joace un cîntăreț de folk. În timp ce, de-a lungul întregii lui cariere, Paul Newman a făcut un număr incredibil de filme jalnice, alături de cîteva legendare. Unele dintre filmele pe care le-a făcut Newman de-a lungul anilor sînt de-a dreptul neverosimile. Bănuiesc că voia pur și simplu să iasă din casă. După Splendoare în iarbă, nici unul dintre filmele lui Beatty nu face doi bani, pînă la Bonnie și Clyde (bine, fie, poate Lilith). Dar ce a ales McQueen să facă – în comparație cu ceilalți doi – a fost mereu de o calitate mai bună.
Dar motivul pentru care materialul lui McQueen era mai bun nu se datora faptului că actorul studia îndeaproape tot ce era disponibil și dădea dovadă de o capacitate incredibilă de a alege proiectele. Lui McQueen nu-i plăcea să citească. Nu se știe dacă a citit vreodată o carte din proprie inițiativă. Probabil că nu a citit niciodată ziarul decît dacă era și un articol despre el. Și nu citea scenariile decît atunci cînd era nevoie. Nu că n-ar fi știut să citească. Nu era analfabet. Neile McQueen, prima lui soție, mi-a spus: „Citea reviste cu mașini. Și nu că nu ar fi fost inteligent. Putea să stea de vorbă cu tine despre înlocuirea motorului, despre cum să desfaci carburatorul unei motociclete sau să discute despre tipuri de armament pînă-ți împuia capul. Doar că nu-i plăcea să citească”.
Deci cine citea scenariul? Neile McQueen. Nu se poate insista suficient asupra rolului jucat de Neile McQueen pentru succesul de actor de film al lui Steve. Neile era cea care citea scenariile. Neile selecta materialul. Neile se pricepea să aleagă materialul cel mai potrivit pentru Steve. Impresarul lui Steve, Stan Kamen, citea zece scenarii pe care le primea, alegea cinci și pe acestea i le trimitea lui Neile. Ea citea acele cinci scenarii, scria un rezumat al materialului, le selecta pe cele două care îi plăceau cel mai mult și apoi îi spunea lui Steve povestea și îi explica motivele pentru care îi plăceau pentru el. În cele din urmă, el ajungea să-l citească pe cel care îi plăcea cel mai mult lui Neile. (McQueen ura atît de mult ideea de a citi material, încît, mai spre finalul carierei, cerea de la studiouri un milion de dolari doar ca să citească un scenariu.)
Sigur că era important regizorul, cît îl plăteau, locul unde filmau – toate aceste lucruri erau importante. Dar și punctul de vedere al lui Neile. Firește, regizorii care mai lucraseră cu Steve – care îi plăcuseră – aveau parte de tratament preferențial. Dar dacă lui Neile nu-i plăcea scenariul, era o luptă cu morile de vînt. Și datorită gustului bun al lui Neile și faptului că înțelegea bine și care erau capacitățile soțului ei, și care era personajul lui emblematic, l-a îndrumat pe soțul ei, începînd cu The Cincinnati Kid, în cea mai lungă cursă cîștigătoare a celei de-a doua jumătăți a anilor 1960. (De o Neile McQueen ar fi avut nevoie Elvis.)
Neile înțelegea de asemenea un lucru pe care maestrul regizor de filme de acțiune Walter Hill mi l-a spus despre McQueen. Hill lucrase de două ori cu Steve ca al doilea regizor secund, atît la The Thomas Crown Affair, cît și la Bullitt, iar mai tîrziu a scris scenariul de la The Getaway. Hill mi-a spus: „Quentin, unul dintre lucrurile care ți-ar fi plăcut la Steve este că, deși era un actor bun, nu se considera pur și simplu actor. (Spre deosebire de Paul Newman, care se vedea pe sine ca fiind actor de scenă din New York.) Steve se considera VEDETĂ DE CINEMA. Era una dintre însușirile cele mai fermecătoare ale lui Steve. Știa la ce e bun. Știa ce îi plăcea publicului la el și asta voia să-i dea. L-am admirat mult pe Steve. A fost ultima vedetă adevărată de cinema”.
Și este adevărat, McQueen nu voia să se îngroape sub straturi de personalitate sau să poarte bărbi false care să-i schimbe înfățișarea. (Gen Paul Newman în The Life and Times of Judge Roy Bean sau Robert Redford în Jeremiah Johnson.) Cînd făcea filme, voia să facă chestii tari de vedetă de cinema în acele filme. Nu voia să facă filme în care altcineva să aibă un rol mai bun decît el. Nu voia să împartă ecranul și voia să iasă mereu în cîștig. McQueen își cunoștea publicul și știa că publicul plătea ca să-l vadă cum cîștiga.
„Amorul liber”
Am întrebat-o pe Neile McQueen cum s-a ajuns la filmul Bullitt. Mi-a spus că Steve tocmai încheiase o înțelegere cu Warner Bros. Și acesta era proiectul cu care Warner a vrut să înceapă asocierea. Și Neile a vrut ca Steve să facă Bullitt. Filmul venea după cel mai mare succes al lui Steve, The Thomas Crown Affair, iar Neile și-a spus că „ar fi o schimbare bună de registru pentru el. În Thomas Crown a fost spărgător de bănci. Acum o să fie polițist. Toată lumea voia ca McQueen să facă acest film, în afară de McQueen. I-a luat o veșnicie să spună da. Foarte mult a durat pînă a fost de acord. Jack Warner suna la noi acasă și-mi urla în ureche la telefon. Iar eu urlam apoi la Steve: «Fă nenorocitul ăla de film!»”.
Era de notorietate faptul că lui McQueen îi lua mult să se implice într-un proiect, însă motivul frămîntărilor în privința filmului cu polițistul era faptul că îmbrățișase contracultura flower-power. Actorul a început să poarte la gît mărgele ca simbol al dragostei și haine inspirate de stilul hippie. După cum spunea Neile chicotind: „Pînă atunci, Steve practicase ani de-a rîndul amorul liber. Deci acum, că devenise o filozofie, o susținea total. Steve voia să fie una cu copiii florii. Și ei îi urau pe polițiști. Spunea că le ziceau polițiștilor «porci». Nu putea să joace un «porc»”.
Și Walter Hill mi-a povestit despre asta: „Steve simțea o legătură misterioasă cu spectatorii lui. Simțea că erau mai tineri și mai la modă decît cei ai celorlalte vedete de cinema. Știa că îi interesa cu ce se îmbracă și ce face într-un film. Croiala exactă a blugilor lui. Gîndea că publicul lui era interesat de aceste detalii tari”.
Și Neile își amintea că Steve spusese: „Dacă fac filmul ăsta în rol de polițist, pe admiratorii mei îi va lua amețeala”.
În cartea Steve McQueen: Star on Wheels, autorul William Nolam povestea că fiica lui Steve, Terry, i-a dat de ziua lui un colier de mărgele hippie. Nolan scrie: „Îi plăceau atît de mult, încît chiar se gîndea să le folosească într-o reclamă pentru Bullitt. Mărgele hippie și pistol. Un simbol al detectivului în pas cu vremea”.
În cele din urmă, McQueen a produs Bullitt la Solar. Rezultatul final nu a fost doar cel mai mare succes al lui Steve McQueen, ci o lovitură de răsunet în spiritul vremii și momentul în care McQueen și-a depășit în sfîrșit cel mai mare rival, pe Paul Newman. Așa cum Dirty Harry (pe care Steve l-a refuzat mai tîrziu) l-a luat pe deja celebrul Clint Eastwood și l-a dus la un nivel superior al imaginii specifice, așa s-a întîmplat cu Frank Bullitt, tipul mișto, cu ardere lentă și care conducea repede pentru McQueen.
Bullitt a schimbat de asemenea pentru totdeauna genul filmelor polițiste și mai tîrziu pe al serialelor polițiste de televiziune. Datorită lui James Bond, agenții secreți erau tipii meseriași. Chiar și detectivii particulari, ca Paul Newman în rolul lui Harper, Frank Sinatra în al lui Tony Rome, Ralph Meeker în Sărută-mă mortal și George Peppard în rolul lui P.J., aveau voie să se îmbrace mai bine, să aibă locuințe mai elegante și în general să se distreze.
Dar filmele despre polițiști erau toate foarte sumbre, serioase și, sincer, o plictiseală. Filmele erau toate la fel, polițiștii erau toți la fel și toți se îmbrăcau la fel, în costumele lor negre ieftine cu cravată, cu pălării cu boruri scurte și pardesiu sau pelerină de ploaie. Frank Sinatra în The Detective, Sidney Poitier în They Call Me Mister Tibbs!, Richard Widmark în Madigan și George Peppard în Pendulum erau literalmente interșanjabili. Ar fi putut cu toții să plece din filmele lor și să preia rolul principal din oricare din toate celelalte fără ca cineva să observe diferența.
Totul în acele filme era la fel. Toți puteau fi îmbrăcați de același specialist în costume sau designer, puteau să închirieze mașini de la același garaj, actorii secundari (Ralph Meeker, Harry Guardino, Jeff Corey, Jack Klugman, James Whitmore, Richard Kiley) ar fi putut foarte bine să facă schimb de roluri între ei și scenariile ar fi putut fi scrise de același scenarist și adaptate după aceeași carte. Cazurile cu care aveau de-a face se ocupau toate prost de ceva considerat provocator la sfîrșitul anilor 1960. Și toți se străduiau să aibă mai multe dialoguri de duri de pe stradă (o strădanie zadarnică). Și, în mod aproape comic, toți acești polițiști morocănoși păreau să aibă acasă neveste nemulțumite (Inger Stevens, Lee Remick, Barbara McNair și Jean Seberg).
Fragment în avanpremieră din volumul Speculație cinematografică, aflat în curs de apariție, în traducerea lui Paul Slayer Grigoriu, la Victoria Books, imprint al Editurii Publica.
