Sorin stîrnea

L-am cunoscut pe Sorin Stoica prin 2004. Îmi amintesc perfect secvenţa: a intrat în redacţie, s-a prezentat, apoi – nici nu apucasem bine să-i răspund – mi-a spus că avea un reportaj despre un meşter de coşciuge şi că voia să-l publice în cadrul rubricii pe care o coordonam. Rubrica se chema „Viaţa lumii“, publicam acolo reportaje cu subiect antropologic, şi reportajul acesta, mi-a spus el, era despre cel mai bogat subiect antropologic cu putinţă: moartea. Un text interesant, foarte interesant de fapt, dar care n-a apărut niciodată. Deşi îmi plăcuse mult, parte dintre colegii de redacţie au socotit că subiectul e cam trist şi nu se cuvine publicat. Mi-a părut rău, dar i-am cerut alte texte şi au urmat, unul după altul, reportaje despre Delta Dunării, un fel de dicţionar de cutume, apoi un text complet surprinzător despre Peleş, un alt reportaj, de fapt un serial, despre jurnalul unei călugăriţe de la Mînăstirea Dealu, cîteva colaje de istorie orală, alte texte, ceva mai mici, cam toate despre obişnuitul vieţii cotidiene, repovestit cu talent de antropolog-prozator.

Discuţiile noastre erau lungi şi pe teme de tot felul, dar aveam mereu sentimentul că e stăpînit de o grabă stranie. Scria mult, scria repede, scria bine, şi eu nu făceam faţă cu publicarea reportajelor pe care mi le trimitea. Textele lui nu treceau niciodată nebăgate în seamă. Sorin stîrnea, lucru rar, scriind despre subiecte banale. Nu mi-am imaginat niciodată că un text precum cel despre troiţa din Burluşi va genera un adevărat scandal, cu schimb de replici între instituţii, cu drept la replică, cu articole şi comentarii pe marginea subiectului, în toate revistele culturale importante şi în presa cotidiană. Un alt text mai bun şi mai cu poveste despre cum un subiect antropologic poate fi povestit într-o limbă firească, deloc „ştiinţifică“, dar camuflînd în spatele poveştii cam tot ce înseamnă dezbatere importantă în interiorul domeniului nu am întîlnit. Pe scurt, povestea e aceasta: în 1992, Horia Bernea aduce la Muzeul Ţăranului Român o troiţă de lemn de la Burluşi, un sat din Argeş. Urmează o scrisoare a ţăranilor din satul cu pricina către MŢR. Se plîng că le-a fost furat sporul satului. Că, după ce le-a fost luată troiţa, în sat se petrec tot felul de necazuri. Supărarea nu trecuse pe de-a-ntregul nici în 2004, cînd Sorin, care era atunci angajat la MŢR, face o vizită la Burluşi şi rescrie povestea într-un fel foarte colocvial, care supără conducerea de atunci a muzeului şi multă lume. Părea că îşi bate joc de satul tradiţional, de Bernea, de povestea troiţei. Părea doar, pentru că, de fapt, reportajul lui era un text extraordinar, dar scris în cheia antifrazei, joc literar care-i permitea să fie în miezul istoriei şi totodată să ia distanţă faţă de subiect. E uluitor cum tocmai parte a specialiştilor în domeniu nu au sesizat deloc nuanţele textului. În cutele poveştii, foarte frumos şi cu umor spuse, se ascundea un întreg discurs despre întîlnirea dintre cultura tradiţională şi cultura „înaltă“, despre soarta obiectelor conservate în muzeu, despre dreptul specialiştilor de a „fura“/salva obiecte dintr-o comunitate unde ele au un rost, o întrebuinţare, chiar dacă sînt supuse degradării, despre insider şi outsider, despre idilizarea satului tradiţional. Rareori mi-a fost dat să citesc un text care, într-un limbaj atît de firesc, să adune, într-un spaţiu foarte mic, atîtea teme vii, neînchise în domeniul antropologiei. Scandalul, deloc minor atunci, s-a uitat, dar textul şi discuţiile stîrnite de el ar trebui să dea de gîndit şi azi. De cîţiva ani predau un curs de documentare şi redactare în etnologie, şi cursul începe cu textul lui Sorin despre Burluşi. 

Cătălin D. Constantin este editor de carte.