Solidarnosc forever!

Expoziţia Fundaţiei Civice "Solidaritatea" ilustrează de fapt mai multe istorii într-una singură. Fotografiile alb-negru din labirintul construit în Sala Dalles redau pe de o parte istoria oraşului Gdansk de la momentul declanşării celui de-al doilea război mondial (la 1 septembrie 1939, Germania hitleristă bombarda la Gdansk Polonia), trecînd prin anii ’80 ai luptelor de stradă dintre muncitori şi trupele Miliţiei şi încheind cu anii căderii comunismului şi ai intrării Poloniei în UE, cu tot cu transformările recente capitaliste. Imaginile şi comentariile (intitulate "Fapte") povestesc istoria unui oraş, dar, pe altă parte, ni se înfăţişează şi istoria recentă a unui popor mult încercat. Pretextul pentru aceste reconstrucţii îl reprezintă istoria mişcării "Solidaritatea". Panourile cu fotografiile din Republica Populară Polonă sînt din loc în loc vecine în expoziţie cu obiectele fotografiate. Alimentara goală din ilustraţie este vecină cu rafturile goale ale unei alimentare poloneze; borcanul de legume, naveta de bere (şi ea goală) sau cele două-trei sticle de oţet redau o stare "comună" de consum socialist. Dovadă că nici măcar raţia nu era o politică ceauşistă originală. Subiectul cel mai atent căutat de obiectiv îl reprezintă oamenii simpli, muncitorii polonezi. Parcurgem istoria unei revoluţii începută violent în 1956 şi încheiată fără vărsare de sînge în 1989. Instantaneele surprind muncitorii protestatari ai întreprinderilor din Poznan şi Gdansk. Polonezii au fost pe străzi şi în 1956, şi în 1968. De fiecare dată, protestele de solidaritate cu revoluţiile din statele "vecine şi prietene" au fost înăbuşite, cu bastonul, de miliţieni şi securişti. La vernisajul expoziţiei, Ana Blandiana observa că regimurile comuniste purtau titulatura "mincinoasă de dictaturi ale proletariatului". Sindicatul "Solidaritatea" este dovada cea mai clară că muncitorii au fost primii care s-au revoltat împotriva regimului, respingînd ideologia şi practica comunistă. Ana Blandiana şi-a exprimat fără menajamente regretul că la momentele de revoltă ale minerilor din 1977 (din Valea Jiului) sau ale muncitorilor din 1987 (de la uzina Steagul Roşu din Braşov), intelectualii români nu s-au solidarizat cu muncitorii, aşa cum în Polonia intelectualii s-au solidarizat cu mişcarea sindicală. România nu a avut o disidenţă politică organizată împotriva regimului, cum nu a avut nici o Biserica majoritară în opoziţie cu statul. Polonezii l-au avut pe Karol Wojtyla, românii - pe Iustinian Marina. Expoziţia rezervă un sector distinct vizitei Papei Ioan Paul al II-lea din 1979, prima vizită a unui papă într-o ţară comunistă. Vedem cum opoziţia muncitorească din Polonia a început să se organizeze din a doua jumătate a anilor ’70, oferind sprijin familiilor muncitorilor arestaţi. Aşa lua naştere mişcarea "Solidarnosc", iar Biserica Catolică i-a fost aliat fidel. Pe şantierul naval de la Gdansk a luat fiinţă atunci o tipografie independentă unde s-au tipărit fluturaşi anticomunişti. Prima maşină de tipărit, acum obiect de muzeu, stă în centrul expoziţiei de la Sala Dalles. Neconvenţională, expoziţia îmbină fotografia cu reportajul, pe cele trei-patru ecrane rulînd înregistrări cu mişcările de stradă din anii ’70-’80, dar şi cu măsurile dure dictate după 1981 de generalul Jaruzelski. Expoziţia se încheie firesc cu schimbările din 1989, violente în România, dar paşnice (prin discuţiile din jurul Masei rotunde) în restul ţărilor estice. Singurele fotografii color sînt cele care îl întruchipează pe Papa Ioan Paul al II-lea şi cele care stau mărturie a vremurilor actuale. Fostul şantier naval, Gdansk-ul acum prosper, este prezentat în culorile vii de astăzi, un oraş baltic, cu trecut hanseatic şi bine integrat în Europa occidentală.