Singurătate, moarte şi carte - o întîlnire cu scriitorul José Luis PEIXOTO
Scriitorul portughez José Luis Peixoto stă într-un fotoliu de pluş în holul hotelului. E aplecat de parcă n-ar vrea să ocupe prea mult spaţiu, într-un tricou negru de pe care rînjeşte figura unui diavol roşu cauciucat. Fără cei şase cercei urcînd ca o salbă de gîndaci pe o ureche, piercing-ul din sprînceană şi braţele tatuate, n-ar arăta ca un star excentric, ca "noul Saramago", cum îl numesc criticii portughezi.
Zîmbetul scoate la iveală nişte dinţi inegali, separaţi de mici strungăreţe. La 35 de ani, privirea e de copil. Gesticulează puţin şi are palmele frumoase ale unui tip rasat. Le foloseşte ca să deseneze linii drepte prin aer, gesturi cu care îşi maschează timiditatea.
Locuieşte la Lisabona şi e în Bucureşti de două zile. A participat la Festivalul Internaţional de Literatură (28-30 noiembrie), după care urma să plece în Brazilia. A venit să-şi promoveze romanul de debut, Nici o privire (traducere de Clarisa Lima, Editura Polirom). Deşi l-a scris cînd avea 23 de ani, abia după încă patru o editură portugheză a riscat să-l publice. Nici o privire e o metaforă, o lume între graniţele unui sat fără nume. Înăuntrul ei, Peixoto a pus personaje ciudate: Iosif, un cioban taciturn, nişte gemeni siamezi, Gabriel, un bătrîn în vîrstă de un secol şi jumătate, o Voce şi pe diavolul însuşi, care veghează asupra tuturor, fiind cînd "prietenul" din umbră, cînd preot. În această lume, nici timpul, nici destinul nu pot fi evaluate. Singura certitudine e moartea. Despre care Peixoto scrie sfîşietor, poetic sau gingaş, dar întotdeauna cu conştiinţa rară că e o parte foarte prezentă a vieţii. Deşi asta nu dezechilibrează seninătatea universului. O spune şi unul dintre personaje: "Azi mor eu. Iar moartea mea nu înseamnă nimic în ordinea implacabilă a lumii". Rezultatul: Peixoto a primit în 2001 Premiul "José Saramago", iar Nici o privire a fost publicat în Anglia, în 2007, la celebra editură Bloomsbury, şi un an mai tîrziu a ieşit pe piaţă în Statele Unite. Îşi ridică mînecile tricoului, întinde braţele şi evaluează situaţia: loveşte sub umăr cu palma şi pielea se bălăngăne de la presiune. Rîde. "Muşchiul e cam flasc." Pe antebraţul drept scrie cu litere colţuroase: Yoknapatawpha. Pe mîna stîngă, la încheietură e o ramă cu model baroc, în interiorul căreia se văd pielea şi venele. Mai sus sînt trei pasaje din Biblie în latină, un ochi, trei omuleţi stilizaţi (un desen făcut de tatăl lui în ciment pe care şi l-a tatuat) şi cîteva cuvinte de la începutul romanului peste o femeie-înger: "Poate că cerul e o mare imensă de apă dulce şi poate că noi nu umblăm pe sub cer, ci deasupra lui; poate că vedem lucrurile răsturnate şi pămîntul e un cer, iar cînd vom muri, cînd vom muri, vom cădea poate şi ne vom afunda în cer". Cu cerneală albastră.
Din fotoliu, vorbeşte despre ce-l defineşte. O face cu religiozitate, de parcă o forţă ascunsă l-ar ţine locului, într-o engleză care lăbărţează consoanele în căutarea "ş"-urilor şi a confortului de accent portughez. Iată cum arată lumea lui Peixoto în cinci cuvinte-cheie.
● Singurătatea. "Am o problemă cu singurătatea. Îmi place să fiu de unul singur, să fiu eu, dar nu-mi place prea mult să stau singur. Mă simt bine într-un loc fără oameni timp de cîteva ore sau chiar zile, dar trebuie să am siguranţa că există totuşi cineva. Cineva dincolo de asta sau după asta. Sînt mai multe definiţii pentru singurătate, pe care fiecare le stăpîneşte şi verbalizează de-a lungul vieţii în forme diferite. Săptămîna trecută am fost în Canada, apoi în Uruguay şi urmează să mă duc în Brazilia. Asta e o formă de singurătate, fiindcă astfel totul în jur se schimbă, cu excepţia ta. Dar poţi sta în mijlocul unui stadion şi să fii singur. Asta e, de fapt, singura formă reală de singurătate. Şi cea mai dureroasă."
● Moartea. "Nu m-am gîndit vreodată să mă sinucid. Dar să mă nasc şi să cresc într-un sat din sudul Portugaliei " în Alentejo, o regiune agrară foarte săracă şi secetoasă, care m-a inspirat pentru crearea spaţiului din Nici o privire " m-a influenţat. Plecasem de la 18 ani de acolo, locuiam deja în Lisabona şi am scris romanul cu dor de Alentejo. Aici, rata de sinucideri e una dintre cele mai ridicate din Europa. Iar cei care se sinucid sînt mai ales bătrînii. O fac pentru că există credinţa în demnitate şi o fac atunci cînd încep să piardă autonomia asupra propriului trup. Pe mulţi dintre ei îi cunoşteam şi cu toate astea au rămas un mister. Mă gîndeam: există o persoană pe care o cunoşti, cu care te obişnuieşti şi despre care descoperi într-o zi că era mai mult decît ce ai văzut tu vreodată.
Am văzut oameni murind. Unii obişnuiau să ia otrava pentru gîndaci pe care o foloseau în agricultură. Dura ceva timp pînă se termina. Şi era foarte dureros. Pentru mine, sinuciderea e o realitate. În comunităţile mici ai o conştiinţă mai mare a morţii decît în oraşe. Cu Nici o privire am încercat să am o perspectivă umană şi individuală asupra regiunii, fiindcă cei care au portretizat-o înaintea mea au descris-o într-o cheie realistă, referindu-se la greutăţile muncii. N-am vrut să dau şi numele regiunii în roman şi nici coordonatele geografice, fiindcă la 23 de ani aveam ambiţia " naivă, poate, dar de care sînt mîndru " de a scrie o poveste universală.
Astăzi moartea e mult mai ignorată decît sexul. Oamenii nu vor să vorbească despre ea, nu e o temă agreată. Însă mereu trebuie să ne confruntăm cu ea: moartea părinţilor noştri, moartea noastră. Şi cu cît sîntem mai conştienţi de moarte, cu atît sîntem mai pregătiţi pentru ea."
● Diavolul. "În roman e un element cu care vreau să ridic o problemă asupra rolului Bisericii Catolice în societatea portugheză. Dar şi ceva metaforic. Diavolul e doar un nume, o convenţie. Personajul nu face nimic care să-l facă să fie diavolul. E provocator, lansează tentaţii, dar e uman în tot ce face, nu e o figură transcendentală, magică. Reprezintă Tentaţia. Cel care le arată oamenilor cealaltă faţă a lucrurilor. Dacă n-ar veni el din cînd în cînd să le arate şi alte posibilităţi şi să le strecoare îndoiala în spirite, vieţile lor ar pluti cu calm..."
● Cartea. "Lucrez la un nou roman care este, la fel ca Nici o privire, foarte ambiţios. Ca să vedeţi cît de ambiţios e vă spun titlul: Carte. Vreau să-l termin de scris la Bucureşti, plănuiesc să mă întorc aici pentru asta. La Lisabona apar mereu lucruri de făcut, aici aş putea fi mai centrat pe muncă. Plus că mi-a plăcut Bucureştiul la nebunie. Iar unul dintre lucrurile importante din roman ţine de problema emigrării portughezilor înspre Franţa în anii ’60. M-am gîndit că fiind în Bucureşti, aş putea recrea mai bine experienţa acelor oameni care au ajuns într-o ţară în care nu cunoşteau limba, o ţară care era total diferită. Pentru mine, să vin azi la Bucureşti este mai uşor. Mă pot adapta, înţeleg limba şi lucrurile mult mai bine decît emigranţii care erau puţin educaţi şi veneau dintr-o ţară cu 30 de ani în urma Franţei, care fusese izolată aproape jumătate de veac din cauza unei dictaturi."
● Muzica. "Să mă întrebi de muzică e mai intim decît să mă întrebi de mama. E ceva foarte personal. Şi, în general, nimănui nu-i place ce ascult. O piesă pentru oricînd? Mi-e greu. Mai bine o piesă pentru astăzi:„You are my sister“, Antony and the Johnsons. Aşa mi-aş dori să-mi fie ziua.
A consemnat Ana-Maria Onisei
