Singur. Viața lui Mihail Sebastian
În romanul autobiografic De două mii de ani, Mihail Sebastian povestește o întîmplare care are, pesemne, un sîmbure de adevăr. Într‑o vacanță de Crăciun, plecînd cu trenul de la București la Brăila, nimerește în compartiment lîngă un bătrîn evreu încărcat cu papornițe și pachete. E un negustor de cărți itinerant, care alimentează cu tipărituri din Germania și Polonia localitățile din Moldova locuite de evrei. În prima clipă, pare o întruchipare a evreului rătăcitor Ahasverus, la origini, un rege biblic. Desprins de mit, omul are însă un nume al lui: Abraham Sulitzer, și vorbește o limbă moldovenească ușor cîntată, cu accent evreiesc. Anticarul – bibliofilul și negustorul Sulitzer – este un pătimaș al cărții și un bun cunoscător al literaturii universale. Iubește cărțile pînă la manie, spunînd pe șleau că „o carte ori te dărîmă, ori te ridică. Dacă nu, la ce mai dai bani pe ea?“.
Destinate culturii ghetoului, cărțile colecționate și vîndute de Abraham Sulitzer sînt traduceri în idiș din Cervantes, Dante, Molière, Shakespeare, Dostoievski, Turgheniev, Thomas Hardy… și alți autori mari ai lumii. Apartamentul lui din București, căptușit cu rafturi, e o fabulos-cotropitoare bibliotecă pe care tînărul din compartimentul de tren o descoperă la a doua lor întîlnire, ca din întîmplare, căci bătrînul Sulitzer se dovedește a-i fi vecin. Fîstîcit, înțelept, hîtru, cu ochelarii pe nas, abia așteaptă să-i citească musafirului din cărțile lui preferate. I le arată pe rînd, le scoate din raft cu o mîngîiere, le răsfoiește, le măsoară literele cu privire de expert, le vorbește îndrăgostit și familiar. Asta e ciudățenia lui Abraham Sulitzer: așa cum unii oameni vorbesc cu pisicile sau cu cîinii lor, acest anticar evreu vorbește cu cărțile, spre exasperarea nevestei lui, care i se plînge oaspetelui, cărturar și el, că nu s-a mai pomenit negustor, bunăoară negustor de mosoare sau de ghete, să vorbească cu marfa din prăvălie și că împătimitul Abraham o face de rușine în fața vecinelor, stînd la taclale, om în toată firea, cu pereții.
Bătrînul negustor e un personaj croit din multe amintiri și legende de familie. Abraham Sulitzer face parte din neamul sufletesc și spiritual al lui Mihail Sebastian, acest singuratic dedicat cărților, sentimental cu rigoarea nuanțelor, timid înzestrat cu subtil umor, evreu francofil evadat din ghetou prin cultură laică, dar păstrînd vie înțelegerea lumii în care s-a născut, răzvrătit melancolic, prieten loial trădat și părăsit de prieteni deveniți celebri: un om care vorbea cu cărțile, trăindu-le și scriind despre ele în singurătatea tranșeelor istoriei.
După cum măsoară timpul tradiția iudaică, în seara de 8 octombrie, după apusul soarelui, în căminul familiei Hechter începe deja o nouă zi: e miercuri, 9 octombrie. Moașa aprinde lumînările în sfeșnicul cu șapte brațe. Verifică apoi, dintr‑o privire, hamsa – palma de ceramică împotriva deochiului – și farfurioara cu dulciuri de sub pat, pusă acolo ca să abată atenția duhurilor rele de la venirea pe lume a copilului. Rabinii din vechime scriau că mama și copilul trebuie apărați de năluca nopții Lilith, spirit rău întruchipat de prima femeie a lui Adam înainte de facerea Evei. Tot spre ocrotire de duhuri rele, sub perna tinerei Clara trebuie așezat kimpetbrivl, un sul de hîrtie cu pasaje din Psalmul 120, „Ridica-voi ochii mei spre munți: de unde, oare, îmi va veni ajutorul?…“ și din Cartea Genezei.
La ora 9 seara, scîncete de nou-născut umplu casa. Bebelușul, un băiat, a venit pe lume în brațele moașei. De acum și pînă la ceremonia circumciziei și a numelui, lăuza nu are voie să părăsească patul. În jurul ei și al copilului se înmulțesc talismanele de protecție. Rabinul de la sinagoga din apropiere bate la ușă. Aduce binecuvîntări și mici suluri de pergament înscrise cu texte biblice.
Potrivit tradiției, numele copilului, mai cu seamă dacă e băiat, trebuie ținut secret pînă cînd va fi pronunțat cu voce tare în sinagogă, în fața comunității. Cum familia Hechter respectă legile țării, păstrîndu-le pe cele religioase înăuntrul casei, numele copilului e totuși dezvăluit înainte, în actul de naștere. Joi, 10 octombrie, funcționarul care înregistrează nașterile în „registrul stărei civile“ consemnează că moașa Ernestina Hornstein „ne-a înfățișat copilul“, născut „alaltăieri opt curent ora 9 după-amiază“. Copilul este trecut așadar în registru cu data de naștere din calendarul creștin oficial – 8 octombrie 1907 – și cu numele biblic Iosef, alintat, deocamdată în șoaptă, Iosi.
Viața unui băiat are trepte stabilite de înțelepciunea vechilor scrieri ebraice și de obiceiuri transmise din generație în generație. Universul casei e ritmat dimineața de rugăciunea luminii, apoi de rugăciunea asfințitului, solemnitatea zilei de vineri, liniștea de șabat și, peste an, de sărbătorile bucuriei sau ale amărăciunii, de ospețe și posturi. Următorul eveniment din viața lui Iosi trebuie să fie serbarea upșerin, prima tundere a părului, la împlinirea vîrstei de 3 ani, într‑o zi de 18 octombrie a anului 1910. Viața omului e ca viața unui pom, scriu vechii rabini. Așa cum dintr-un pom ai voie să culegi roade începînd cu al treilea an de cînd a fost pusă sămînța în pămînt, tot astfel, viața omului începe să-și arate soiul de la vîrsta de 3 ani. Tunderea părului (tăierea moțului la un an în tradiția satelor românești) e semnul acestui nou început.
Data și ritualul nu sînt consemnate, dar, dacă în comunitatea evreilor brăileni tradițiile sînt urmate, așa cum dau de înțeles preocupările constante ale bunicilor pentru sărbătorile iudaice și pentru citirea Scripturii, atunci micuțul Iosi e tuns prima oară și crește în atmosfera folclorului evreiesc de inspirație talmudică, a poveștilor fabuloase spuse de cele două bunici, învățînd, în același timp, rigoarea educației biblice și practica religioasă de la bunicul Weintraub care, pe înserat, acasă sau la sinagogă, descifrează nenumăratele nume ale lui Dumnezeu și semnificațiile ascunse ale literelor ebraice din scrierile rabinilor medievali.
(fragment din volumul în curs de apariție la Editura Humanitas)
