Sic NON transit...
O retorică angajată în recuperarea duratei înmagazinate în obiecte, în eliberarea acesteia – odată ce, devenite „semne”, obiectele suprimă durata și dau cîștig de cauză Timpului, incomesurabilului acestuia, am putea spune, definește creația Suzanei Fântânariu (n. 1947) expusă pe simezele Muzeului Banatului Montan Reșița (Galeriile Ion Sălișteanu și Ioan Stendl, curator dr. Cristina Simon). Sub genericul „Sic transit...” avem, în fapt, a face cu o remodelare în sic NON transit (tempus) /(non) „fugit irreparabile”, o investiție artistică menită să invalideze fragilitatea și efemerul existenței (cotate, în general, ca teme predilecte ale plasticienei).
Un fapt deopotriva „întîmplat” în ciclul Jurnale Utopice (propriu-zisul transfer/ transpunere/ lipire a obiectului pe pînză, pe temeiul tehnicii mixte, incluzînd și proceduri actuale în arta textilă, între care și suprapunerile în/ cu... avalon), cît și în cel numit Portrete Arborescente (desen color, acril pe lemn etc., de regîndire a chipului uman traversat, în linii dure, de un roșu-cărămiziu fără echivoc, de o interioară „vegetație” - ca spațiu matricial, inițial și final al ființării văzută dincolo de temporalitatea restrictivă, imediată).
În ce măsură meditația poetică a Suzanei Fântânariu (cuprinsă în antologia de autor Exces de melancolie, Editura Avalon, 2021, un „debut” premieră în lirica românească, susține Ovidiu Pecican, prefațatorul volumului), revers (sau avers?) al artei sale plastice, este suportul conceptual al expoziției ar fi ușor de descifrat dacă am revedea, în majoritatea lucrărilor, insertul înscrisului poetic – el însuși devenind, cu naturalețe, parte din complexul vizual al acestora. O relație mai degrabă neexploatată pînă acum la noi (exceptînd, poate, picto-poemele primilor avangardiști), de transformare a convenționalului și imaterialității scrisului (ca vector de comunicare) în propria sa materialitate și structură funcțională în imaginarul – devenit vizibil – al artei plastice. Este, după știința noastră, și ceea ce particularizează demersul plastic al Suzanei Fântânariu, într-un timp în care „tabloul capcană” (Spoerri) nu mai e chiar o noutate.
Cu atît mai important și valoros gestul artistei, cu cît vorbim așadar de unul și același creator, dispus și antrenat să utilizeze simultan/ simbiotic limbaje diferite, aflate, în fondul și forma de pe simeze, doar în proprietatea sa, să armonizeze energiile lor într-un peisaj inedit al comunicării de sine (quasi)totale și al interpretării, raționale și emoționale, de aceeași factură. Un Portret de artist: „Ochii pe jumătate închiși/ încă mai văd portretul nisipos/ născut din cupa timpului dilatat/ răsturnat...” însoțește, de pildă, o lucrare datată 2.2.2000, pe spațiul căreia sînt asamblate alte indicii ale scrisului - pana, decupaje din ziare/ cărți, pete masive de „cerneală” -, dar și însemnele cromatice ale pînzei siluite sub talpa fierbinte a fierului de călcat (un leit-motiv al lucrărilor din primul ciclu, amintind cumva versurile lui Petre Stoica: „şi maşina de călcat se scufundă încet/ în adîncimile de rugină în memoria timpului/ discret absorbindu-ne”), toate resubliniate adesea, dirijate spre complexul înțelegerii, de săgeți indicatoare în relaționarea unor astfel de prezențe din „alambicul” plasticienei-poete.
Văzută sub diferite emisii ale luminii (prima galerie beneficiind și de lumina naturală generoasă, cea de-a doua, doar de lumina artificială, tot generoasă la rîndu-i), expoziția Suzanei Fântânariu, în premieră la Reșița, copleșește – poate și derutează inițial – prin zecile de obiecte recuperate și re-semnificate artistic, reflectă și re-înmagazinează undele luminoase, cu blîndețe sub lumina artificială, tranșant și chiar agresiv sub cea naturală, semn al mesajului lor de adîncime, cel de confesiune care se cere protejată oarecum sub o lumină cît mai puțin acaparatoare, cît mai puțin dominantă.
Nu mai puțin copleșește, în seria de portrete îndeosebi, tușa puternică a acrilului pe lemn, energia subtil difuzată de combinația celor două materiale altfel situate, prin geneza lor, la distanțe de mii de ani, dar și roșul-sîngeriu care acaparează, în această serie, atît lemnul cît și cartonul ori pînza, cu o vitalitate și o dinamică aparte, reînnoitoare în esență. Precum într-un poem datat de Suzana Fântânariu, 2007, Timișoara: „Tîrziu am descoperit/ trupul meu/ purtător de iluzii/ de semne însîngerate,/ fierbinți,/ corpul arzînd ca pe rug (...) // spulberat,/ rispit în a doua viață” - sl.m. Utopic sau nu, Sic NON transit! Sic revivat!
