Salutări din anii ’70 – interviu cu Alina ŞERBAN

La Sala Dalles din Bucureşti s-a deschis recent o expoziţie despre dezvoltarea turismului pe litoralul românesc şi implicaţiile sociale şi culturale ale apariţiei noilor staţiuni. „Vederi încîntătoare“ e o expoziţie-document, un fel de remember al primăverii turismului românesc. O primăvară după care a urmat, direct, o iarnă în arhitectură şi urbanism.
De ce o expoziţie despre construirea staţiunilor de pe litoralul românesc în anii ’60-’70?
Atît eu, cît şi colegii mei, arhitecţii Kalliopi Dimou şi Sorin Istudor, împreună cu care am conceput expoziţia „Vederi încîntătoare“, am pornit în acest proiect cu motivaţii oarecum diferite. Ele reflectă contextul cultural, dar şi personal al fiecăruia dintre noi. Sorin este din Constanţa, iar proiectul de faţă e o continuare firească a documentării începute în urmă cu trei ani. Pentru Kalliopi, educată în Grecia, întîlnirea cu litoralul românesc a însemnat şi un spaţiu de reflecţie asupra modului în care legăturile dintre proiectul modernităţii şi „angajamentul social“ al arhitecturii de
se dezvoltă într-un mod specific, local. În ce mă priveşte, finele intersecţii ale mecanismelor vizuale prezente în politicile de reprezentare ale litoralului românesc şi nişa fragilă pe care a reuşit să o deschidă în discursul arhitectural şi în viaţa cotidiană a epocii au constituit punctul de interes.
„Vederi încîntătoare“ este ceea ce aş numi o expoziţie-dosar, unde publicul poate răsfoi un index de date, termeni şi concepte-cheie, cu ajutorul cărora se poate citi pe diferite voci/tonalităţi scenariul litoralului. De altfel, titlul expoziţiei s-a născut din observarea atentă a amprentei iconice lăsată de vacanţele la Marea Neagră în memoria colectivă şi în spaţiul vizual al epocii – prin banala carte poştală (vedere). Conceptul curatorial urmăreşte dubla angajare a arhitecturii litoralului în mecanica politică a momentului – creditînd intern şi internaţional succesul noii ordini sociale – precum şi în fluxul ideatic al dezbaterilor arhitecturale de după război, sincronizînd prin ricoşeu căutările arhitecturale locale cu cele ale modernităţii postbelice din spaţiul occidental.
Dincolo de conţinutul specific al expoziţiei, subiectul propus are potenţialul de a redeschide noi dezbateri în ceea ce priveşte dimensiunea reală şi imaginară a spaţiului istoriei recente în România. Caracterul vizual/cinematic al amplei dezvoltări de pe litoral ne oferă un context bun pentru a discuta despre poziţia arhitecturii şi a arhitectului în acei ani, despre situaţiile de excepţie născute de structura poroasă a peisajului politic al momentului.
Cum de a devenit turismul pe litoralul românesc o prioritate în acei ani?
Interesul pentru turismul social şi pentru modul de petrecere a timpului liber nu este atît de neaşteptat pe cît ar putea părea. Evoluţia urbană şi arhitecturală a litoralului românesc este un răspuns local la o temă definitorie pentru realităţile sociale şi arhitecturale de după Război, marcate de ideile fordiste în ceea ce priveşte
-ul, de punerea în practică a principiilor Cartei de la Atena şi de dezbaterile teoretice prezente în discursul arhitectural postbelic (Le Corbusier,
, Congresul Internaţional de Arhitectură Modernă – CIAM). Un joc complex de consideraţii – politice şi economice – transformă litoralul românesc într-o prioritate a statului-dezvoltator. Pe de o parte, contextul regional favorizează, începînd cu 1958, trecerea de la realismul socialist la modernism în arhitectură. Pe de altă parte, interesul aparatului politic pentru a dezvolta o industrie turistică profitabilă, promovată local şi internaţional, se întîlneşte cu necesitatea de a comunica, în spaţiul socialist şi în cel occidental, mirajul realităţilor locale. Astfel, toţi aceşti factori transformă turismul local într-un produs comercial şi propagandistic, iar arhitectura – o imagine pregnantă a progresului şi succesului societăţii socialiste.
Cum s-a făcut planificarea turismului?
Planul iniţial de dezvoltare a litoralului propunea construirea unor staţiuni de odihnă şi tratament, ataşate unor aglomerări urbane existente încă din perioada antebelică, precum Eforie Sud, Eforie Nord, Mangalia. Planificarea iniţială s-a axat asupra turismului intern, cu caracter balnear şi de tratament, similar şi altor ţări afiliate sferei de influenţă sovietică. Concediul (care era de obicei plătit de către stat) reprezenta o recompensă oferită „oamenilor muncii“. Ulterior, de la turismul social al anilor ’50 se trece, odată cu construirea staţiunii Mamaia, la un turism de masă, ce atrage atît local, cît şi internaţional. Noile staţiuni sînt construite de la zero, sistematizate potrivit principiilor urbanismului modernist, propunînd o nouă scară şi un nou tip de relaţie arhitectură-spaţiu public-cadru natural. Turismul local este administrat de Oficiul pentru Turism „Carpaţi“. Acesta promova local şi internaţional vacanţele pe litoralul românesc, realizînd parteneriate cu agenţii de turism din diverse ţări, precum Neckerman şi TUI din Germania, Resso şi Vingresor din ţările scandinave, Clubmed din Franţa.
În ce măsură semănau staţiunile de pe litoralul românesc cu alte staţiuni turistice din regiune – Bulgaria, Croaţia?
Dezvoltările şi investiţiile masive din industria hotelieră din România nu constituie un fenomen izolat. În plan regional, au existat aceleaşi interese, adaptate geografiei locale, politicilor publice, dar şi preocupărilor individuale ale arhitecţilor. Limbajul funcţionalist specific modernităţii postbelice, angajarea arhitecturii într-un proces centralizat de intervenţie urbană, limitările tehnico-economice; testarea de noi tehnologii şi materiale, precum şi relaţia cu mediul pot reprezenta puncte comune. Desigur, modernismul spaţiului de loisir (precum şi critica sa ulterioară) este adaptat diferit, soluţiile oferite de arhitect, de asemenea. În aceea ce priveşte asemănările regionale, România este prezentată în epocă în relaţie directă cu coasta bulgară a Mării Negre, cazul fostei Iugoslavii fiind unul particular, în acest sens. De asemenea, este interesant de urmărit asocierile propuse încă de atunci, şi reluate de anumiţi istorici ai arhitecturii astăzi, între plastica arhitecturală a litoralului şi spaţiul american sau cel brazilian (cunoscute în mare parte arhitecţilor români prin intermediul revistelor de arhitectură).
Cum vă explicaţi preocuparea pentru estetica hotelurilor în acea perioadă în care, la Bucureşti, se construiau blocuri destul de anoste?
Amenajarea litoralului este, înainte de toate, un proiect raţional, definit de fundamente economice şi ideologice. Reprezentarea spaţiului de
de la Marea Neagră – tema de lucru şi a expoziţiei noastre – este articulată prin contrast cu cotidianul gri şi monoton al oraşului. Litoralul a fost gîndit ca alternativă la spaţiul urban. El a constituit „momentul“ sau „starea de excepţie“, o scenografie bine instrumentată în care arhitectura îşi are propriul rol. Transformat într-o vitrină unde se proiectează un film cu final fericit, accesibil oricui, litoralul a constituit un spaţiu de experimentare de noi forme şi tehnici de construcţie, dar care s-a împotmolit în propriul miraj. Finalul litoralului reflectă aceeaşi uniformitate şi serialism prezent şi în oraşe. De aceea, în cadrul expoziţiei am propus, ca răspuns la scenariul modern, seducător, al turismului de tip socialist, două filme de referinţă pentru spaţiul artelor vizuale, realizate în anii ’70 de artistul Ion Grigorescu, în două cartiere bucureştene – Balta Albă şi Colentina.
Cum v-aţi documentat pentru această amplă expoziţie, care prezintă construirea celor mai importante staţiuni de pe litoral?
„Vederi încîntătoare“ este rezultatul unei cercetări începute în urmă cu aproape doi ani. Este un proiect curatorial care metodologic s-a axat pe studierea mai multor arhive (fie că ne referim la publicaţii, la fotografie – arhiva Agerpres, arhiva de imagine a revistei
sau film – Arhivele Naţionale de Film sau Arhiva TVR, lucrări de artă – colecţia Muzeului Naţional de Artă Contemporană Bucureşti, arhivele Carpaţi Bucureşti şi Institutul de Proiectări Constanţa şi, nu în ultimul rînd, arhivele personale ale arhitecţilor implicaţi). Paralel, o documentare fotografică a fost realizată în staţiunile de pe litoral împreună cu artistul Nicu Ilfoveanu, prezentată în forma unei instalaţii-dia.
În expoziţie apare şi o instalaţie cu vederi de pe litoral, din perioada anilor ’60-’70. Cum aţi făcut rost de ele?
Instalaţia de vederi de pe litoral este o colecţie personală de cărţi poştale (majoritatea trimise către oraşul Ploieşti), expusă sub forma unei ciuperci (referinţă directă la structurile de beton prezente în amenajările de plajă). Este un spaţiu al istoriei orale (mesajele de pe vederi putînd fi citite de public) şi al vizualităţii – punctînd importanţa imaginii arhitecturale în viaţa cotidiană şi în discursul propagandistic al epocii.
Alina Şerban este istoric de artă. Curatoare a expoziţiei „Vederi încîntătoare. Urbanism şi arhitectură în turismul românesc de la Marea Neagră în anii ’60–’70“ (9 octombrie – 23 noiembrie, Sala Dalles).
a consemnat Matei MARTIN
Foto: M. Vezentan