Salutări de la Basel
Da, elevii trebuie să strîngă mîna profesoarelor chiar dacă religia le interzice acest lucru. Pentru că interesul public cu privire la tratamentul egal al bărbaților și al femeilor, precum și integrarea străinilor în societate sînt valori superioare libertății de conștiință și libertății de credință. Această decizie și explicația care o însoțește, comunicate de direcția pentru educație, cultură și sport a cantonului elvețian Basel, vin după ce, timp de aproape două luni, un conflict aproape lipsit de semnificație dintr-o școală s-a transformat într-un caz național.
În luna aprilie, doi elevi de la un gimnaziu din Therwill au refuzat să dea mîna profesoarei cînd aceasta le-a întins o. Cercetați inițial pentru indisciplină, cei doi elevi de origine siriană au explicat că nu au vrut să-și salute profesoara pentru că religia le interzice să atingă persoane de sex opus. În școlile din Basel – dar și în alte regiuni din Elveția – e o cutumă, un obicei larg răspîndit ca profesorii să-și întîmpine elevii la sala de curs și să-i salute direct, pe fiecare, printr-o strîngere de mîini. Așa că incidentul nu a putut trece neobservat. Inițial, conducerea școlii a luat decizia ca băieții să nu mai fie obligați să le întindă mîna profesoarelor. După care – la un moment dat, cineva și-a dat seama de dezechilibru, de discriminare! – a venit o nouă decizie: elevii și elevele nu mai sînt obligați/obligate să-și salute profesorii/profesoarele.
Cazul a iscat o polemică aprinsă în Elveția despre rolul educației în procesul de integrare a străinilor și despre relațiile dintre profesori și elevi. Cum ar trebui să răspundă o instituție publică de învățămînt, laică, unor provocări precum cele lansate de cei doi elevi musulmani? Cum ar trebui presa să relateze aceste cazuri? Și, mai ales, care e rolul organizațiilor neguvernamentale, laice ori religioase, în medierea unor conflicte cu fond cultural?
Cei doi elevi sirieni au devenit, peste noapte, eroi ai unui război purtat cu autoritățile de diverse organizații salafiste. Intervievați de ziare și chiar de televiziunea locală, elevii (minori) au povestit cît de importantă e credința pentru ei. Iar (ne)cazul a fost repede preluat de lideri religioși locali: școala, cu regulile de conduită și profesorii severi ar constitui un mediu represiv mai ales pentru elevii musulmani; drepturile lor – pentru că și ei au drepturi, nu-i așa, chiar dacă sînt imigranți – le-ar fi încălcate în mod sistematic de sistemul de educație din țara care, se presupune, ar trebui să-i integreze, nu să-i asimileze. Un discurs bine articulat, contrazis însă de Saïda Keller-Messahli de la Forumul pentru Islam Progresist: „Aici, în Elveția, nu sîntem în Arabia Saudită.“ Un statement care nu lasă nici urmă de ambiguitate, căci se referă la școala laică. Dezbaterea de acum readuce în atenția opiniei publice relația cu imigranții și mai ales clivajul dintre cultura occidentală și cultura islamică. În Elveția s-a hotărît, în 2009, prin referendum, interdicția de a mai construi minarete. Dezbaterea publică de atunci era mai ales despre puterea simbolică a islamului, despre afișarea ostentativă a credinței. Iar partidul (conservator) care a introdus acest referendum a reușit să obțină voturile mizînd tocmai pe această ambiguitate a islamului în raport cu societatea. Elvețienii sînt considerați în continuare un popor tolerant în ceea ce privește libertatea de credință. Ceea ce au vrut să sancționeze la referendum e islamul politic.
Probabil că tot acesta e și sensul în care autoritățile au judecat cazul de la școala din Basel. După decizia comunicată de direcția pentru educație, cultură și sport a cantonului, elevii care refuză să strîngă mîna profesorilor pot fi cercetați pentru indisciplină și sancționați cu avertisment sau chiar cu exmatricularea. Părinții lor riscă amenzi de pînă la 5000 de franci.
