S-a deschis sezonul de cultură
În încercarea de a obişnui cititorul român cu lecturi, conferinţe şi alte întîlniri cu scriitorii - conform trend-ului occidental -, revista timişoreană Orizont şi Societatea Tinerilor Universitari din Arad i-au invitat, săptămîna trecută, pe Matei Florian şi Filip Florian, pe de o parte, şi Marius Chivu, pe de alta, într-un miniturneu de lecturi, respectiv conferinţe publice. Lectura din romanul Băiuţeii (Editura Polirom) se înscrie în seria de manifestări literare "Timişoara citeşte", iar conferinţa "Polemici interbelice pe marginea literaturii de consum" deschide un şir de prelegeri ce vor fi susţinute de tineri critici literari. Cum nu puteam rata prilejul laudei de sine, ne-am gîndit la un însufleţitor dialog care să consfinţească gloriosul eveniment în analele de cultură ale patriei. Marius Chivu : Hazardul a făcut să plecăm în "turneu" la Arad şi la Timişoara, dar să ne intersectăm doar la Timişoara unde, mai întîi, am fost invitaţi toţi trei la emisiunea lui Robert Şerban, A cincea roată (se va difuza pe Analog TV, sîmbătă, de la ora 20,30, şi în reluare duminică, de la ora 22), apoi la Librăria "Joc secund" unde am petrecut, cu totul, nu mai puţin de cinci ore. (Constrînşi de implacabila foame, am comandat pizza, acolo, la librărie.) Dar să începem cu Aradul. Matei Florian : Înainte de a spune ce am făcut la Arad, cred că ar trebui să lămurim un pic chestiunea cu hazardul. O fi fost şi hazard, nu zic nu, dar, pe de altă parte, ne-au invitat şi nişte oameni. Noi, unii, am sosit acolo la invitaţia revistei Orizont şi a programului de lectură "Timişoara citeşte". La Arad a fost cam acelaşi lucru. Numai că, de data asta, nu mai citea Timişoara, citea Aradul. Sau, în fine, citeam noi din Băiuţeii pentru invitaţii veniţi să ne asculte. O fi avut şi hazardul meritul său, dar zic că nu trebuie scoasă din context problema invitaţiilor. Tu ai sosit la Arad la o zi după ce am plecat noi. Era foarte puţin probabil să ne intersectăm la Arad, nu? M.C. : Puţin probabil înseamnă, cel mai adesea, aproape posibil. Nu s-a întîmplat, dar nici mult n-a lipsit. Cînd am ajuns eu la Arad, voi abia despachetaserăţi la Timişoara. M.F. : Dacă stau să mă gîndesc, cred că ai foarte mare dreptate. Mai puţin la partea cu despachetatul. Despachetatul ăsta s-a întîmplat, e drept, la Timişoara, după care a venit la rînd şi Aradul. Sînt de părere că în viaţă merită să păstrezi cronologia evenimentelor. Aşa că, odată ajunşi în Arad, ne-am zgîit puţin la Mureş (ştiai că s-a prins cegă acolo?), după care, în mare grabă şi cu soarele în cap, am ajuns la Muzeul "Ioan Slavici" din Şiria. Domnul Slavici făcea bine, la fel şi muzeul, drept pentru care ne-am întors în Arad chitiţi să citim din carte. Haios a fost că, înainte de a citi, am stat la aceeaşi masă cu cei care au fost prezenţi şi la lectură. Trebuie să-ţi spun că, la masa aia, discuţiile literare au fost mult mai fireşti şi mai vii ca cele de după momentul în care am citit. Se vede treaba că omul e neobişnuit cu situaţiile astea grave, oarecum intelectuale şi, în orice caz, oficiale, cum sînt lecturile publice. Cel puţin pentru mine, lectura asta a însemnat o premieră. Cît se poate de binevenită. Pe de altă parte, am citit, cred, un pic mai mult decît era nevoie, am răguşit şi a fost, cît pe-aci, să plictisesc auditoriul. Sper eu să nu se fi întîmplat asta. (N-am avut pînă acum curajul să-l întreb pe Cătălin Lazurca, cel care s-a ocupat de venirea noastră la Arad, în ce măsură i-am plictisit pe cei prezenţi. El părea mai degrabă dezamăgit de prezenţa firavă a iubitorilor de lectură din oraş.) M.C. : Surpriza cea mare am avut-o, de fapt, cînd am realizat, nu neapărat că îmi voi ţine conferinţa la o zi după lectura voastră, dar, mai ales, cu două zile înainte de o altă conferinţă, cea a lui Dan C. Mihăilescu. Aşa că iubitorii de lectură arădeni or fi fost ei puţini, dar, cu atîtea evenimente literare într-o singură săptămînă, trebuie că au fost fericiţi. La Biblioteca "A.D. Xenopol", unde am vorbit despre polemicile interbelice, auditoriul meu a fost împărţit în două: elevi de liceu (cei mai mulţi) şi jurnalişti şi scriitori locali. De aceea, am preferat să mă adresez mai cu seamă elevilor care, la final, mi-au pus o grămadă de întrebări foarte dificile. Nu e uşor să explici în două-trei fraze care este menirea criticului literar şi dacă G. Călinescu a dat, în Enigma Otiliei, un roman balzacian sau doar a preluat o manieră. Altfel, n-am vizitat Muzeul "Ioan Slavici", dar am bătut Aradul la pas o zi întreagă, excelent ghid fiind Ciprian Vâlcan, un tînăr şi harnic filozof universitar, doctorand al lui Jacques Le Rider şi viitor tătic. Aradul m-a lăsat bouche bée: este un oraş de o frumuseţe aparte, plin de verdeaţă şi cu o parte veche de-a dreptul impresionantă. Am făcut zeci de fotografii cu case vechi de pe la 1820 (majoritatea marcate de plăcuţe care indicau "Monument istoric", anul construcţiei şi chiar arhitectul, unele purtînd chiar avertismentul "Atenţie, cad ornamente!"), am intrat în curţi interioare ce păreau ieşite din timp, m-am plimbat pe străduţe interbelice... M.F. : Bag mîna în foc că pe Marius Lăcătuş, antrenorul de la UTA, nu l-ai întîlnit. Avea un meci de pregătit, echipa nu prea merge în campionat, e greu... În schimb, dacă nu te-ai fi plimbat pe străduţele interbelice şi te-ai fi dus în vreun hipermarket, erau mari şanse să dai nas în nas cu Al Bano. Fără Romina, e drept, pentru că, se pare, o dată că au divorţat, şi alta că omul s-a recăsătorit cu o arădeancă. Dacă e să cred ce mi s-a spus, şi n-am nici un motiv să n-o fac, în Arad italienii sînt pe locul doi ca număr de locuitori, după români. Şi, cică, totul s-ar trage de la arădence... În fine. Am descoperit şi eu cu mare bucurie (crede-mă, nu mi-e frică de cuvîntul ăsta) că tinerii, de fapt şi de drept, sînt cei mai interesaţi de carte. Dacă în Arad, liceenii te-au buimăcit cu întrebările lor, în Timişoara, prin mijlocirea doamnei Adriana Babeţi, am avut şansa şi, în egală măsură, plăcerea, să participăm, Filip şi cu mine, la un seminar al Facultăţii de Litere din oraş. Îmi dau cuvîntul de onoare că nu există mulţumire mai mare pe lumea asta literară, decît să vezi un amfiteatru întreg participînd, fără efuziuni inutile sau intelectualisme deşănţate, la o discuţie despre soarta prozei şi a scriitorilor, despre compromisuri şi stil, despre viaţă şi copilărie, despre sifoane şi stencil-uri, despre comunism şi nostalgie, mă rog, despre toate lucrurile din lume în care literatura mai are ceva de spus şi de scris. Nu era neapărat vorba despre o preţiozitate doctă, cît despre sentimentul, uriaş, că nu vorbeşti în gol, că există un dialog dincolo de cuvinte, că lumea n-a încetat şi nu va înceta să citească, că generaţia asta are ceva de spus. Cred că m-au luat efuziunile pe dinainte... M.C. : Efuziunea e bună, recomandabilă chiar, mai ales cînd reflectă o firească întîlnire cu nişte cititori pe terasa unei librării, cum a fost cea de-a doua zi. Am urmărit aproape o oră reacţiile tinerilor veniţi să vă asculte citind din Băiuţeii şi v-am ascultat cu infinită plăcere răspunzînd zecilor de întrebări de după. Iar dacă mai şi primeşti din partea unui cititor entuziast un borcan de muştar convins că înăuntrul borcanului, în imaginaţia imediată, vieţuiesc doi vechi prieteni, atunci se poate spune că a fi scriitor este un privilegiu rar. Aşa cum postura de a spune celor pasionaţi de literatură lucruri neştiute, deopotrivă surprinzătoare şi amuzante din interbelicul românesc îţi dă satisfacţia dialogului viu şi răscumpără timpul petrecut cu nasul vîrît în gazete prăfuite. Să adăugăm aici şi întîlnirea cu Radu Pavel Gheo şi cu Alina, soţia lui, doi oameni minunaţi pe care ardeam de nerăbdare să-i cunosc şi să stăm la taclale la aceeaşi masă. Cît despre blocajul emoţional pe care l-am avut zărind-o printre cei veniţi pe partenera mea de balet din adolescenţa vîlceană petrecută prin săli de coregrafie (şi cu care nu m-am mai văzut de vreo şase ani), ei bine, întîmplarea asta e deja pasibilă de literatură! M.F. : Mai pot să spun ceva?! Cred că voi purta recunoştinţă veşnică terasei Librăriei "Joc secund", pe unde pisicile se plimbă în voie, iar păsărelele păsăresc pe limba lor, unde Alina şi Gheo păreau nu doi oameni minunaţi, ci unul singur, Alina Radu Pavel Gheo, unde Filip a fost asemănat cu un boier rus, unde tu ai provocat doamnelor şi domnişoarelor zîmbete atotştiutoare spunînd că "Sandra Brown are meritul de a fi reabilitat erotismul bărbatului cu păr pe piept", unde o doamnă minunată (îi mulţumesc din suflet) mi-a dăruit un borcan de muştar (în speranţa că din el vor răsări omuleţii Ştim şi Ştam), unde lumea a depus mărturie că Timişoara chiar citeşte, unde şi tu, şi noi, şi toată lumea părea să se simtă ca mihalţul în Mureş (adică bine) şi unde, ce să mai, cărţile de pe rafturi păreau că vor ajunge, odată şi odată, să fie citite. Mi-a rămas însă o curiozitate: despre Bega şi despre peşti nimeni n-a suflat o vorbă. M.C. : Poate nu era sezonul...
