Românul s-a născut prozator
– după Gaudeamus –
Ați fost la Tîrgul de Carte Gaudeamus și sînteți copleșiți de oferta debordantă de la standurile editurilor? Stați să vedeți cîte cărți nu ajung niciodată în librării sau la tîrguri. Despre ele e vorba în cele ce urmează. Și despre destinul lor trist.
Da, ați citit bine, românul s-a născut prozator. În fiecare an, sute de autori trimit către edituri mii de manuscrise. De pildă, responsabilul colecției „Ego.Proză“ de la Editura Polirom primește, anual, în jur de 400 de manuscrise (cărți nesolicitate). Și alte edituri mari primesc tot cam pe atîtea, dar Polirom și-a făcut un renume și datorită colecțiilor de proză contemporană românească. Deci e normal să fie vizată de autorii care vor să vadă „lumina tiparului“. Majoritatea sînt debuturi. Autori necunoscuți trimit volume de proză sau romane în speranța că editura le va publica. În urma referatului și după relecturi atente în redacție, încă și mai puține (vreo două-trei) ajung să fie publicate. Procesul de selecție e îndelung și complicat – cert e că marea majoritate a autorilor rămîn cu manuscrisele nepublicate. Unii dintre ei – mi-a povestit Lucian Dan Teodorovici – trimit chiar și mai multe cărți deodată, rugîndu-l pe coordonatorul colecției să aleagă măcar una pe care s-o publice. Alții insistă să primească măcar explicații în legătură cu calitatea operelor literare trimise spre publicare. Mulți se plîng, apoi, în public, că explicațiile sînt insuficiente sau că responsabilul respectiv n-a priceput nimic din manuscris. O vreme am crezut și eu că editurile greșesc, că ar trebui (ar fi chiar obligate) să răspundă acestor potențiali autori, să dea lămuriri cu privire la respingerea textelor, poate chiar să dea și sfaturi pentru scriitori. M am lămurit, încetul cu încetul, că nu de explicații și cu atît mai puțin de sfaturi au nevoie unii dintre acești autori.
Primesc și eu, pe adresa de e-mail sau pe contul de Facebook, nenumărate manuscrise, romane geniale sau cărți de proză extraordinare, refuzate de edituri. Sînt rugat respectuos, uneori insistent, adesea chiar nepoliticos, să-mi dau cu presupusul, să-i spun autorului dacă scrie bine, să-i dau dreptate că editorii, în nesimțirea lor, l-au nedreptățit, publicînd alte cărți, mult mai proaste, în loc să publice capodopera lui. Deși nu sînt critic literar și nu am competența de a da verdicte, deși nici nu public cronică literară, autori necunoscuți mă interpelează, îmi solicită avizul, îmi cer să le fac dreptate. Am avut, de cîteva ori, curiozitatea să mă uit pe cîteva dintre manuscrisele primite. Las la o parte cărțile scrise fără diacritice sau cu o lipsă crasă de respect față de cele mai elementare reguli gramaticale; las la o parte și frazele fără noimă, fără logică, înșirate, delirant, pe zeci de pagini; trec și peste greșelile de stil (acestea, la o adică, pot fi eliminate de un redactor bun). Dar nu pot să înțeleg lipsa de respect a unui pretins scriitor față de literatură. Mi s-a întîmplat, nu o dată, să citesc fragmente de text care vădesc, dacă nu incultură crasă, atunci măcar ignorarea literaturii. Sînt oameni care se-apucă să scrie romane deși – așa pare din manuscrisele pe care le trimit – n au citit nici o carte pînă la capăt. Se poate scrie literatură de calitate dacă n-ai citit? Da, ar răspunde, probabil, unii autori. Dar eu cred că un scriitor bun e, în primul rînd, un bun cititor.
Așa încît acuzele că editurile românești fac o mare nedreptate oferind doar răspunsuri laconice autorilor care le trimit manuscrise sînt, în mare măsură, nefondate. Nici măcar editurile importante, din Franța sau din Germania, nu reușesc să-i trateze mai bine pe acești autori. Ba, la unele dintre ele, scriitorii sînt avertizați, pe site, încă de la început, că manuscrisele nu se returnează și că vor fi contactați de editură doar în caz că textul le este acceptat. Suhrkamp îi avertizează pe autori că, din cauza numărului mare de solicitări primite, durează între trei și șase luni pînă cînd redacția va trata un text nesolicitat. Ba chiar scrie explicit pe site că editura nu vrea textul (romanul) integral, ci doar un capitol însoțit de o scurtă prezentare. E nedrept? E cinic? Pînă la urmă, astea-s regulile: editorii și numai ei pot hotărî ce și cum se publică. Pentru că riscul (sau profitul) e al editurii. Pentru cei care nu înțeleg acest mecanism există Amazon. Sau edituri dispuse să publice în regia autorilor. Sau blog-urile – care suportă orice, chiar și romane proaste.
