România tradusă la Salonul cărţii de la Paris

În presa franceză, tăierile masive, în România, din bugetele culturii, au făcut oarece vîlvă. France Culture, ActuaLitté sau Livres Hebdo au relatat cum Institutului Cultural Român, principal actor implicat în evenimentul România – ţară invitată la Salon du livre 2013, i se schimba şi misiunea culturală, i se reducea şi bugetul pe 2012. Nedumerirea Franţei nu e anecdotică, ci pragmatică – „S-au redus ambiţiile României de a participa ca ţară invitată la Salon du livre?“, se întreba, confuză, pe 27 august, revista Livres Hebdo, după tăierea bugetului ICR.

În termeni de logistică, ţara invitată beneficiază la Salon du livre de un pavilion propriu de cel puţin 400 mp, dintre care peste jumătate pentru librărie, vînzare de carte în limba de origine şi în traducere. I se pun la dispoziţie patru scene pentru a propune un conţinut cultural specific şi divers. Greutatea simbolică şi de conţinut este dată de invitarea a 25 de autori din ţara respectivă, vedetele salonului, pilonii acestei prestigioase şezători literare. Miza României la Salon du livre 2013 rămîn însă traducerile în limba franceză, numărul şi calitatea lor. Partenerii francezi – Sindicatul naţional al editorilor şi ReedExpo – au afirmat-o de la bun început: „Institutul Cultural Român şi Centrul Naţional al Cărţii din România ar trebui să susţină puternic traducerile în franceză din autorii lor, pe lîngă fondurile atribuite de Centrul Naţional al Cărţii din Franţa“ – scria Livres Hebdo în aprilie, drept comentariu la anunţul admiterii României ca ţară invitată. Ceea ce s-a început cu ani în urmă prin ICR şi CENNAC, prin Asociaţia traducătorilor de literatură română – ATLR, trebuia intensificat în ultimele luni pentru a profita eficient de uriaşa vitrină şi reflectoarele mediatice îndreptate spre România la ediţia din 2013 a Salonului cărţii de la Paris.

Trei ingrediente sînt necesare ca un editor francez să publice (poate!) un autor român: e nevoie de lobby cultural, de gust şi de bani. Influenţa se exercită cu inteligenţă şi răbdare, în timp. ICR Paris a demonstrat-o concret, obţinînd rîvnitul statut „România – ţară invitată de onoare la Salon du livre 2013“. Stupefiant, echipa care a iniţiat acest eveniment tocmai a fost decapitată: Katia Dănilă, director, şi Simona Rădulescu, director adjunct, au fost înlocuite. Cît despre gust, ştim că nu se prea discută: România propune, editorii francezi dispun.

Iar bani pentru cultură nu se găsesc niciodată îndeajuns. Tocmai de aceea banii se alocă, se suplimentează în astfel de cazuri, nu se reduc.

Olimpia Verger, directoarea Editurii franceze Des Syrtes, şi traducătoarea Fanny Chartres depun… mărturie. (Cristina Hermeziu)


„Pentru editorii francezi, posibilitatea unui ajutor financiar poate înclina balanţa în favoarea României“

- interviu cu Fanny CHARTRES, traducătoare -  

Editura l’Atelier du Gué a publicat în iunie 2012 antologia Nouvelles de Roumanie pe care aţi îngrijit-o şi tradus-o. Cum aţi ales cele zece nuvele/cei zece autori, ştiut fiind faptul că scriitorii români sînt prin excelenţă romancieri şi poeţi?…

În literatura română predomină romanul şi poezia, a fost evident încă de la începuturile acestui proiect de volum de nuvele româneşti în franceză. Şi constatarea rămîne în continuare valabilă: în 2012, ceea ce s-a publicat au fost mai curînd romane şi poezie, fapt care răspunde profilului cititorului român, încă puţin atras de forme literare atipice. Şi totuşi, pentru antologia Nouvelles de Roumanie, n-aş putea spune că mi-au lipsit ideile. Cunoşteam bine nuvelele lui Radu Cosaşu, Mircea Nedelciu sau Răzvan Petrescu, autori importanţi, recunoscuţi printre cei mai buni nuvelişti români. Apoi, în generaţia nouă (Filip Florian, Ana Maria Sandu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu...), care s-a afirmat prin romane, găsim şi foarte buni autori de nuvele pe care le-am descoperit după ce le-am citit romanele. Mi s-a părut important să le traduc pentru cititorii francezi pentru că transpare imediat în aceste nuvele talentul de prozator al autorilor. Selecţia a fost dificilă mai ales cînd a trebuit să aleg o singură nuvelă în cazul autorilor care au scris mult în acest gen, cum ar fi Gabriela Adameşteanu. Volumul ei Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă este, după părerea mea, o operă magistrală, atît prin stil cît şi prin tematicile pe care le abordează. Am ezitat mult pînă să aleg „Neliniştea“/„L’Angoisse“, într-atît celelalte mi se păreau la fel de bune.

Prin selecţia făcută, antologia Nouvelles de Roumanie e un puzzle care conturează pînă la urmă un tot, un univers particular. Ce teme vi se pare că se degajează în mod special?

E dificil să-i reuneşti pe cei zece autori sub o tematică de ansamblu, comună. Risc totuşi şi voi menţiona o temă care mi se pare că se conturează cu predilecţie: construcţia identităţii. Personajele din aceste nuvele evoluează în epoci diferite, în locuri diferite, la vîrste diferite, dar toate se construiesc odată cu firul poveştii. Fie că e vorba de Laura, contorsionista lui TO Bobe, de Masha, rusoaica stabilită la Bucureşti din nuvela Anei-Maria Sandu, sau de personajul lui Lucian Dan Teodorovici care parcurge kilometri întregi pentru a se (re)găsi… Toţi încep sau schimbă ceva în viaţa lor de bărbat sau de femeie. Un fel de căutare de sine în spaţiu fizic sau imaginar. Această construcţie identitară necesită eforturi şi presupune capacitatea de a îndura trăiri pe care autorii le transcriu diferit, fiecare în felul său. Iar dacă îţi este dat să trăieşti pentru o vreme în România, să-i cunoşti pe oameni, atunci poţi percepe la adevărata sa dimensiune sensul verbului „a îndura“. E, de altfel, cea de-a doua temă, secundă, comună autorilor acestor nuvele: eroul din „Strigătul“ de Laurenţiu Brătan îndură frigul, personajul feminin din nuvela Gabrielei Adameşteanu îndură angoasa bolii, a anunţului, a aşteptării…

În acest moment, lucraţi la traducerea romanului Deadline de Adina Rosetti care va apărea la Mercure de France cu ocazia evenimentului România – ţara invitată de onoare la Salon du livre 2013. Aţi putea enumera cîteva puncte de convergenţă şi de divergenţă între maniera de a scrie a scriitorilor francezi şi cea a scriitorilor români, între universurile respective?

Literatura franceză e mai eclectică în privinţa formelor literare, mai curajoasă aş spune – situaţia economică o permite. Editurile franceze îndrăznesc să publice forme hibride şi genuri mai aparte, autori ale căror texte nu sînt nici proză, nici poezie. De exemplu, un autor precum Denis Lachaud publică cărţi foarte diferite la mai multe edituri – romane la Actes Sud, texte scurte ilustrate de un artist contemporan la Chemin de Fer. Sînt şi în România autori care scriu acest gen de texte, dar piaţa editorială e de aşa natură încît ei nici nu le scot din sertar! Regret mult că se întîmplă aşa – pentru că formele noi întreţin bogăţia unei literaturi. În schimb, literatura română este mai eclectică la nivelul temelor, în timp ce autorii francezi au tendinţa să se limiteze la doar cîteva (familie, copilărie, bătrîneţe, poveşti de dragoste...). Altă diferenţă – poezia. În Franţa se publică foarte puţină poezie contemporană, pe cînd în România găseşti destule edituri bune care publică poeţi contemporani: Charmides, Casa de editura Max Blecher, Brumar, Tracus arte, Pandora M... Iar Sorin Gherguţ, Alexandru Muşina, Radu Vancu, George Nechita, Marius Chivu sînt doar cîţiva poeţi români cărora le datorez recent unele dintre cele mai frumoase emoţii ca cititoare şi ca traducătoare. Nu pot decît să deplîng faptul că în Franţa e un prea mare vid în domeniu.

Vi se pare că editurile franceze sînt acum mai deschise faţă de propunerile legate de autori români? Faptul că ICR a negociat participarea României ca ţară invitată de onoare în 2013 a influenţat această stare de fapt în vreun fel?

N-aş şti să vă spun dacă există o adevărată evoluţie în acest sens, pentru că activitatea mea de traducător pentru edituri nu atinge încă zece ani, dar mi-am dat foarte repede seama că a-l convinge pe un editor francez să publice un autor român necesită multă, multă energie şi o răbdare enormă. Fără eforturile şi calitatea programelor ICR este clar că în Franţa ar fi şi mai puţini autori români publicaţi. Toate cărţile apărute în Franţa, pe care le-am tradus eu, au fost publicate cu susţinerea Institutului Cultural Român. Chiar dacă editorii francezi se arătau foarte interesaţi de diversele texte pe care le propuneam, posibilitatea unui ajutor financiar era pentru ei un argument suplimentar de a opta pentru un proiect românesc între alte proiecte şi balanţa se înclina în favoarea mea. Semnalîndu-le de la început existenţa acestor programe de finanţare şTPS şi Publishing Româniaţ am făcut să crească şansele ca să se ajungă la publicare – e clar acest lucru. Invitarea României la viitorul Salon al cărţii de la Paris este o veste foarte bună pentru literatura română şi, dacă timpul şi mijloacele o permit, va fi o rampă de lansare şi pentru autorii români încă netraduşi în Franţa. Aici e toată miza: ca literatura română să ajungă să ocupe în Franţa locul pe care îl merită, aşa cum se întîmplă cu celelate literaturi din Europa Centrală şi de Est.

Sita traducătorului şi foiţa de staniol

Care este cea mai mare provocare ca traducător de literatură română în franceză? Ce vi se pare cel mai greu în această meserie aflată la frontiera între două arte – a scrisului şi a înţelegerii intime a textului literar?

În ceea ce mă priveşte, Istoria cu majusculă, mi se pare una dintre cele mai frumoase provocări ale traducerii. Fie că e vorba despre antologia de nuvele publicate de editura l’Atelier du Gué sau de romanul pe care îl traduc acum (Deadline de Adina Rosetti), e nevoie de o muncă de documentare în ceea ce priveşte istoria României, chiar dacă istoria cu i mic e una contemporană şi nici n-are nimic de-a face cu genul istoric. Urmează un întreg proces de reflecţie asupra modalităţii de a traduce marea Istorie în mica istorie, cu discreţie şi eficacitate. Mă gîndesc de exemplu la micile detalii, la obiecte, produse sau mărci. Îmi amintesc de un fragment din L’Ecorchure (Din amintirile unui Chelbasan) de Ana Maria Sandu unde era vorba despre o hîrtie de staniol pe care un personaj îndoielnic o folosea ca să-i atragă pe copii în garajul său. Pentru cititorii din Franţa, ar putea părea ciudat şi de neînţeles în context, pe cînd aici, în România, hîrtia de aluminiu e un simbol: este învelitoarea ciocolatei – produs atît de rar în comunism şi tocmai de aceea atît de dorit. Foiţa de staniol nu e doar un simplu ambalaj, e metonimia unei epoci de restricţii, frustrări şi suferinţe. Agnès Desarthe, care e scriitoare şi traducătoare, spune că traducătorul e „o sită, un filtru“. E o imagine care defineşte foarte bine misiunea noastră: prin intermediul traducătorului, autorul traversează spaţii, frontiere, textul său este filtrat de plasa traducătorului care nu trebuie să păstreze decît ceea ce merge, să elimine asperităţile, elementele nedorite care se pot strecura şi pot strica textul. Nu e uşor, dar e o muncă pasionantă şi care onorează.

Ce nu ştie publicul despre Fanny Chartres şi aţi vrea să ştie?

Că nu sînt doar traducătoare, ci şi cititoare cu normă întreagă – cele două ipostaze sînt de nedisociat, de altfel. Că am o soră, scriitoarea Marie Chartres, de care sînt foarte mîndră. Că ştiu să conjung în româneşte şi să aplic în toate limbile cîteva verbe importante: a avansa (fără încetare), a îndura (cîteodată), a rezista (întotdeauna), a crede (din plin).

Volumul Nouvelles de Roumanie (l’Atelier du Gué, 2012, traducere de Fanny Chartres), cuprinde nuvele de: Gabriela Adameşteanu, Răzvan Petrescu, Lucian Dan Teodorovici, TO Bobe, Florin Lăzărescu, Ana Maria Sandu, Laurenţiu Bratan, Mircea Nedelciu, Filip Florian, Radu Cosaşu. Fanny Chartres a tradus, între altele, volumele Din amintirile unui Chelbasan/ L’Ecorchure de Ana Maria Sandu, publicat în 2010 de editura Chemin de Fer şi Blues pentru cai verzi/ Blues pour chevaux verts de Letiţia Ilea, publicat în 2012 de Le corridor bleu.


„România n-a mai cunoscut în Franţa o astfel de mediatizare, de la Revoluţie“  

- interviu cu Olimpia VERGER, directoarea Editurii Des Syrtes - 

Cu ce argumente, pe ce criterii aţi ales să publicaţi, din oferta actuală a pieţei literare din România, romanul lui Varujan Vosganian Cartea şoaptelor, volumul lui Radu Aldulescu Amantul colivăresei şi, nu în ultimul rînd, Aşteptînd ceasul de apoi al lui Dinu Pillat?

Criteriile de alegere rămîn mereu aceleaşi: gustul noutăţii, al descoperirilor. Ideea este ca publicul francez să poată alege, pe de o parte, din ceea ce este reprezentativ în literatura română şi, pe de altă parte, să facă cunoştinţă cu opere diferite de ceea ce i se oferă pe piaţa locală. Cred că trebuie să avem încredere în publicul francez, care este curios şi generos. Cartea lui Dinu Pillat este în primul rînd o carte care are povestea sa proprie: considerată pierdută, procesul şi întemniţarea autorului, manipularea, regăsirea şi publicarea în română. Este, pe de altă parte, un subiect puţin cunoscut aici şi, în afara dimensiunii istorice, este un roman de apprentissage, cu mereu aceeaşi întrebare: ce am fi făcut noi în circumstanţe similare. Vosganian are o sensibilitate şi o universalitate prin istoria armenilor din România; în Franţa nimeni nu cunoaşte faptul că armenii au ajuns şi în România, că au suferit şi acolo de pe urma comuniştilor. Şi nu în ultimul rînd, este un fel de madeleine a lui Proust, o carte a amintirilor pe care putem să ni le apropriem cu uşurinţă.

Radu Aldulescu cu Amantul colivăresei a fost un adevărat şoc de lectură: a fost ca o lovitură, cu modul său de a scrie, cu stilul său original, mi se pare un fel de manual de supravieţuire sub comunism, dar nu numai, sub opresiune, oricare ar fi ea.

Bugetul ICR (implicit al CENNAC) a fost redus drastic în acest an. Ce incidenţă pe temen scurt şi pe termen lung credeţi că va avea acest lucru asupra publicărilor de traduceri din literatura română? Ce rol a jucat ICR în această privinţă în ultimii ani?

Ajutorul ICR este foarte important pentru orice editură; o traducere reprezintă un pariu şi un risc. Subvenţiile permit reducera riscului economic, permit multiplicarea proiectelor. Reducerea bugetului în mod inevitabil va face ca editurile să nu mai parieze pe literatura română, ceea ce ar fi un mare păcat. În ceea ce ne priveşte, am publicat mai multe romane traduse din limba română, care au fost susţinute de ICR, ceea ce ne-a permis să putem face un efort deosebit asupra bugetului publicitar. Astfel, cărţile au fost remarcate, premiate etc. Precizez că cele trei proiecte, Varujan Vosganian, Radu Aldulescu şi Dinu Pillat – care vor trebui finalizate pentru Salon du livre 2013, au participat la ultimele sesiuni de jurizare, obţinînd punctajul pentru a fi susţinute financiar de ICR.

Ce aşteptaţi de la Salon du livre 2013, unde România va fi ţara invitată de onoare, ştiut fiind faptul că sînteţi o cunoscătoare în profunzime a literaturii române, că editura Des Syrtes face eforturi în a o promova, avînd în acelaşi timp un catalog mai vast?

Salonul cărţii este o vitrină extraordinară. Toate privirile se vor orienta asupra literaturii române în acea perioadă. Nu ştiu dacă România a mai cunoscut o astfel de mediatizare aici, în Franţa, de la Revoluţie încoace. Este foarte important ca toată diversitatea şi calitatea literaturii române să fie prezentate. Pentru Syrtes va fi acelaşi lucru şi poate, modest, o recunoaştere a efortului de descoperire pe care îl facem de multă vreme deja.

Editura Des Syrtes a publicat nume importante ale literaturii universale, precum Cinghiz Aitmatov, Gabriele D’Annunzio, Boris Pasternak, dar şi scriitori români – Paul Goma, Florina Ilis, Florin Lăzărescu şi Camil Petrescu. În 2010, romanul Cruciada copiilor de Florina Ilis, tradus în franceză de Marily le Nir şi publicat de editura Des Syrtes cu sprijin ICR, a fost distins cu premiul literar al revistei Courrier International.  

interviuri realizate de Cristina HERMEZIU