România neîmblînzită oare a reușit să ne destreseze?
De mult n-am mai îndemnat, cu atîta entuziasm, prietenii, după degustarea personală a… produsului cultural, la o producție, măcar parțial locală, fără să risc să rămîn doar cu prietenul imaginar! Rețeta este una ideală ideală: un portret al faunei și al florei noastre, în parte ignorate, și în mod sigur nerespectate, cum s-ar cuveni, făcut, cu o imensă duioșie, dar și cu umor, totul însoțit de vocea inegalabilă și extrem de sofisticată, în nuanțe, a unui foarte mare actor: Victor Rebengiuc (în varianta în engleză îi dă glas poveștii Mark Strong, de neuitat în Closer to the Moon al lui Nae Caranfil, deci în cunoștință de cauză și de țară!). Extraordinar în acest demers, care le-a luat autorilor mai mult de un an, între altele ca să suprindă și toate anotimpurile, care în ultima vreme par a avea granițe greu de definit, este faptul că descoperim imagini nebănuite, fie că e vorba de o felină, precum o felină rară, ori de cerbi, broscuțe mai mici sau mai mari, care-și dau multă importanță, urși de toate generațiile (cîrcotașii zic că-s grizzly și că ar fi o trișerie, mărturisesc că nu m-am prins, pentru că e din categoria filmelor care sînt mai eficiente decît orice medicament sau ședință psy antidepresivă, prin urmare ești cu mult mai permisiv, ca spectator), lupi înspăimîntători și zburătoare de tot felul. Muzica este și ea un personaj în sine și genial sincronizată, cu fiecare cadru în parte. Migala ar putea defini într-un singur cuvînt această aventură în sunet și imagini în mișcare, atît de comentate și de admirate!
Scena efemeridelor ai vrea să nu se mai sfîrșească niciodată și îți lasă impresia că e un foc de artificii, dintre cele mai originale și doar imaginate sau visate. Filmările din cer îți dau senzația că parcă totul este văzut prin ochiul Divinității și că devii dronă/bondar, ca la Paris, unde deja se fac asemenea plimbări, care simulează zborul, pentru a avea panorama orașului observat de sus. Cu siguranță că extraordinarului Jacques-Yves Cousteau, care a venit și el cîndva în Deltă, i-ar fi plăcut această incursiune, redată cu enorm de mult har. Pînă și acvila de munte, atît de antipatică, devine atașantă, cînd își hrănește puii. Berzele sînt impunătoare, iar capra neagră, fără seamăn, este eclipsată poate doar de zimbri, pe cale de dispariție, bourii de altădată, atît de prețioși pentru colecționarii de timbre și care dau mister și deznodămînt unui scenariu cult, cu legendara Audrey Hepburn, în Șarada! Un singur reprezentant al regnului uman: un tractorist, care are, însă, o misiune importantă, pe care vă las s-o descoperiți. Nu ratați această nestemată cinematografică (termen inventat de maestrul D.I. Suchianu), care intră în categoria celor care pot cu ușurință ține loc de leac antipesimism notoriu. Mergeți cu copiii și bunicii! Apropo: o fetiță de 4 ani, Sofi, a fost fascinată și n-a mișcat 90 de minute, fermecată de ceea ce vedea pe marele ecran, deși de obicei e de o energie dărîmătoare pentru adulți. Un puști de 7 ani, David, care m-a întrebat dacă am văzut pelicula, că pe ei i-a dus cu școala (bun obicei cîndva, dintre puținele de reluat), mi-a făcut chiar o mini-cronică: i-a plăcut partea cu puii de rîs, pe care i tot aducea mămica lor înapoi, și a fost interesant cum omida a scos niște sunete care le-au făcut pe furnicile roșii să nu o mai mănînce, ursulețul care nu reușea să se cațere, iar broasca prindea molii… Plus finalul că sînt specii care nu trebuie pescuite, și mai ales să nu se mai arunce gunoaiele aiurea.
Totul devine atemporal și de un farmec unic. Să nu uităm că regia este semnată de un canadian, iar natura Canadei e paradiziacă: Tom Barton-Humphreys, secondat de un român pasionat: Alex Păun, răbdător și perfecționist, un proiect cu sprijinul inedit, surprinzător și uluitor de consistent al celor de la Auchan. România neîmblînzită educă și cultivă, Transilvania Film a dat iar lovitura: după ce a creat cinefili cunoscători și iubitori, acum ne-a arătat că putem să fim mai puțin încrîncenați și chiar mai blajini! Și cum, în gentlemani, avem gentle/blînd, poate că se va produce marea minune a nobleței omniprezente la început, măcar în gesturile mici. Speranța și optimismul încă nu m-au părăsit (de tot!)
P.S. La Cluj, dar și la Cannes, lumea și-a amintit, după fix 30 de ani, de Le grand bleu / Marele albastru, al lui Luc Besson, un film cult inubliabil, pe care îl reproiectează, onorează și redescoperă. Frumoasă coincidență!
Irina-Margareta Nistor este critic de film.
