România lui Inge Morath

Forumul Cultural Austriac prezintă la Muzeul Țăranului Român o expoziție cu lucrările celebrei fotografe Inge Morath, intitulată "Jurnalul meu românesc". Opera fotografică a lui Inge Morath (1923 - 2002) a fost influențată de stilul lui Henri Cartier-Bresson, alături de care artista a debutat și a lucrat mult timp. Morath a realizat nenumărate fotografii pentru Agenția Foto Magnum, dar și cîteva serii fotografice personale care i-au adus consacrarea internațională. Multe dintre aceste imagini nu au mai fost publicate pînă acum. Anul trecut, galeria Agenției Foto Magnum a prezentat o primă expoziție, cu titlul "First Colour", și a lansat un catalog voluminos, editat de prestigioasa editură Steidl.

Este probabil una dintre cele mai preţioase colecţii de documente despre România anilor ’50-’60: cele aproape 1000 de fotografii realizate de Inge Morath la Bucureşti, la Iaşi, în Delta Dunării sau în Transilvania spun mai multe despre acea epocă decît reuşesc să o facă istoricii în cărţile lor. E istorie vie captată pe hîrtie mată. 

Inge Morath a învăţat arta fotografică la Londra, la începutul anilor ’50, la Simon Guttmann, apoi a lucrat alături de Henri Cartier-Bresson. El este cel care a prezentat-o fotografilor de la Agenţia Magnum, unde şi-a lansat cariera. Aici a învăţat noi tehnici de încadrare şi, mai ales, ce înseamnă originalitatea în arta fotografică. Morath spunea că îşi îndreaptă mereu un ochi asupra obiectului şi pe celălalt asupra sufletului. Momentele pe care le-a surprins pe peliculă au fost tipărite ca atare – aceasta era filozofia fotografilor Magnum – fără retuşuri, reîncadrări, re-expuneri. Secvenţa din obiectiv era chiar imaginea finită. Pe lîngă reportajele de călătorie (din Spania, Rusia, China, Orientul Apropiat) publicate în presă, a creat nenumărate serii fotografice şi lucrări expuse în muzee şi galerii. Mai ales portretele de artişti (Henry Moore, Jean Cocteau, Jean-Paul Sartre, o serie întreagă dedicată lui Marilyn Monroe) i-au adus celebritatea. Şi în acest caz, Morath a spart clişeele, arătînd o altă faţă a vedetelor. Pe Monroe în studiourile de la Hollywood, în pauzele de filmare pentru The Misfits. A fost una dintre primele artiste care a arătat cealaltă faţă a actriţei – chipul obosit, încercănat, îmbătrînit, trupul decăzut. (Se poate bănui că nu dintr-o nevoie artistică a căutat cele mai nefericite unghiuri şi momente pentru a o fotografia, ci dintr-o idiosincrazie. Morath s-a căsătorit în 1962 cu Arthur Miller, care pînă în 1961 fusese soţul actriţei.) 

„Jurnalul meu românesc“ este prima expoziţie de mari dimensiuni a artistei Inge Morath, de la Bucureşti. Este ciudat că, de abia la cîţiva ani de la moartea uneia dintre cele mai valoroase fotografe europene, publicul de aici poate să-i cerceteze o parte importantă a operei dedicată chiar României. Inge Morath a studiat la Bucureşti (în 1943) şi a întreprins numeroase călătorii de documentare prin România în 1958, 1967 şi în 1994. A realizat astfel nu mai puţin de 1000 de fotografii; unele au fost tipărite în presa internaţională, dar o mare parte au rămas nepublicate. Tot din aceste călătorii a rezultat şi un jurnal în care artista şi-a notat, conştiincioasă, observaţiile şi impresiile. Expoziţia deschisă acum la Muzeul Ţăranului Român cuprinde 130 de lucrări ale Ingei Morath iar catalogul de prezentare conţine, pe lîngă seria de imagini, un articol semnat de prietenul ei Kurt Kaindl, cel care a însoţit-o pe parcursul ultimei sale călătorii în România. 

Privită prin obiectivul lui Inge Morath, România anilor ’50-’60 pare o ţară exotică şi atrăgătoare. N-am găsit mai nimic din mizeria descrisă în cronicile şi jurnalele acelor vremuri. Poate doar vagi urme ale atmosferei mohorîte de pe străzi sau din case. E o ţară aproape normală, un teritoriu din care doar nuanţele de gri reuşesc să ne mai vorbească despre cenuşiul acelor vremuri. 

Unghiurile par căutate, însă niciodată fotografa nu s-a oprit asupra spectaculosului. Realitatea pe care vrea s-o descrie e sociologică, nu estetică (bineînţeles, fără a neglija această dimensiune a artei sale). Inge Morath curioasă şi în acelaşi timp dornică să comunice, să transmită mai departe acea încîntare a descoperirii, acea fascinaţie a noului. Nu sînt nişte imagini turistice, precum cele în care fotograful caută cu orice preţ bizareriile sau locurile semnificative, nici fotografii documentare, menite să ateste evoluţii sau fenomene, ci mici investigaţii sociologice. Pe Inge Morath o interesează spiritul locului: relaţiile între oameni, raportul lor cu lumea înconjurătoare, atmosfera. Fotografiile de la cherhana sînt o poveste în sine: ele atestă nu doar biodiversitatea din zonele dunărene, ci şi dinamica operaţiunilor comerciale. Aspecte urbane pe care le surprinde la Bucureşti, dar şi în alte oraşe vorbesc despre o viaţă normală, despre o forfotă liniştită şi o societate aşezată. 

„Clipa decisivă“ (cum o numeşte Cartier-Bresson) – acel moment optim şi ultim în care fotograful declanşează expunerea – este determinată nu atît de un bun ancadrament cît de un gest al subiectului fotografic, de o privire aruncată spre obiectiv. Dramatică (sau spectaculoasă) nu e amenajarea planului, ci descoperirea unei comunicări posibile cu persoana fotografiată: la un meci de fotbal, suporterii stau, cuminţi, disciplinaţi, în tribune; doar un militar rînjeşte tîmp dincolo de un gard de sîrmă. O fabrică de textile – muncitoarele lucrează ordonat, la locul lor, toate aplecate deasupra maşinilor de cusut; una singură se uită trist înspre obiectiv. La cules de struguri – oamenii sînt cocoşaţi de povara lăzilor pline cu fructe; unul dintre ei trage cu ochiul la fotografă.

O galerie foto cu imagini din expoziție găsiți aici