Regele negustorilor de jucării – pentru Günter GRASS

La ceremonia de comemorare a lui Günter Grass, decedat anul acesta, pe 13 aprilie, au participat peste 900 de invitaţi, scriitori, autorităţi, apropiaţi ai marelui autor şi om politic. Reproducem mai jos cuvîntarea de rămas-bun pe care a ţinut-o John Irving, scriitor care a văzut în Günter Grass un model literar. 

Lübeck, Germania, 10 mai 2015 

Günter Grass a scris

la doar 31 de ani – o realizare remarcabilă, care nu se va repeta prea curînd (sau niciodată). Nu mai există scriitori – vreau să spun, nici unul care să scrie discursuri electorale pentru Willy Brandt

un roman plasat în 1647, la sfîrşitul Războiului de 30 de ani,

un roman care combină un peşte vorbitor, judecat pentru sexism, cu istoria originilor prusace ale cartofului. Şi nu uitaţi că, în

Günter şi-a imaginat un student care încearcă să ajungă la sensibilitatea berlinezilor dînd foc cîinelui său preferat. 

Spre deosebire de studentul incendiator de cîini, Rudi Dutschke, un extremist de stînga, chiar a existat. În

Günter l-a numit „un revoluţionar dintr-o carte ilustrată germană“. Şi Günter a mai spus despre Rudi Dutschke: „Era transportat de dorinţele sale… Emana idealuri din goana calului… Viziunile lui degenerau în cărţulii broşate.“ Ceea ce l-a întristat pe Günter. 

Da, Günter era uşor critic faţă de generaţia mea. A scris: „Rareori s-a risipit o generaţie atît de repede. Fie cedează nervos, fie încetează să îşi mai asume riscuri.“ Ei bine, da,

o generaţie lipsită de perseverenţă. 

Iertaţi-mă dacă vă reamintesc că Günter era uşor critic şi faţă de

. „În ţara noastră totul este conceput să crească“ – a scris. „Nu sîntem niciodată satisfăcuţi. Pentru noi, nu e niciodată destul. Vrem întotdeauna mai mult… Sîntem productivi chiar şi cînd visăm.“ 

Nici eu n-am scăpat de critica sa. Da, Günter poate fi critic şi faţă de mine. Într-o seară, la New York – după ce am luat cina împreună şi tocmai ne spuneam noapte bună – mi s-a părut că e puţin îngrijorat. Nu era ceva neobişnuit, dar totuşi m-a surprins; a zis că îşi face griji pentru mine. Mi-a spus: „Nu mai pari atît de furios cum erai odată.“ 

Asta era în anii ’80. Fireşte, de atunci încerc întruna să fiu furios. Încerc! 

Nu mai există scriitori – nici unul asemenea lui. 

În 1920, Joseph Conrad a scris o nouă introducere la

A scris: „Întotdeauna am avut înclinaţia să-mi motivez acţiunile. Nu să le justific. Să le motivez. Nu să insist asupra faptului că am dreptate, ci să explic, pur şi simplu, că în spatele pornirilor mele nu e o intenţie perfidă şi nici o sfidare ascunsă a sensibilităţilor fireşti ale omenirii.“ Mi-l pot imagina pe Günter spunînd asta. 

Cînd a scris

nu a insistat asupra faptului că are dreptate, s-a explicat doar pe sine. Şi era, în fond, povestea

– doar era

! Chiar se aşteptau jurnaliştii ca Günter să le spună

povestea, cu ani înainte, ca să fi putut s-o scrie

? Pentru oricine citeşte Günter Grass, el a scris

Cînd a scris: „Ceea ce am acceptat, din trufia prostească a tinereţii, am vrut să ascund după război, dintr-un sentiment statornic de ruşine.“ Pentru cititorii săi, acest „sentiment statornic de ruşine“ este prezent de la bun început. E prezent în

– ruşinea precedă cu mult

Şi-a făcut, fireşte, şi duşmani. „Cu toţii purtăm răni“, a scris Thomas Mann. „Gloria este un balsam care le alină, chiar dacă nu le vindecă. Şi totuşi… receptivitatea noastră la glorie nu se află în nici o relaţie cu vulnerabilitatea noastră în faţa dispreţului josnic şi a ofensei răuvoitoare. Oricît de stupidă e o astfel de ofensă, chiar dacă e dictată doar de ranchiune personale, ea ne va domina, ca expresie a ostilităţii, mult mai profund şi mai durabil decît opusul ei. Ceea ce este cu totul absurd, cîtă vreme duşmanii sînt… apanajul necesar al oricărei vieţi depline, dovada însăşi a intensităţii ei.“ 

În

Günter se autointitulează un „copil al războiului care s-a ars violent şi a rămas acomodat inexorabil cu contradicţia“.

În ultima sa scrisoare către mine, la care nu am mai apucat să răspund, Günter a redat întreaga sa biografie în paragraful final: „Lumea a luat-o din nou razna, ceea ce îmi stîrneşte amintiri sumbre, mie, copilului ars de război.“ 

L-am botezat pe unul dintre protagoniştii mei Owen Meany, cu iniţialele lui Oskar Matzerath. Cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, cînd eram student la Viena – în anii 1962-63 – citisem deja

în engleză, dar purtam cu mine o ediţie broşată în limba germană. Să ai un exemplar din

era un mod de a impresiona fetele. Din păcate, proprietăreasa mea m-a văzut purtînd cartea –

pe ea aveam de gînd să o impresionez – şi mi-a aruncat o privire mustrătoare. „Ce e, nu-ţi

?“ – am întrebat-o, ţinînd cartea în mînă. 

Mi-e greu să redau ce a spus – adică felul în care a răspuns, în stil austriac. Adică pe vieneză. O să încerc. Proprietăreasa a spus: „Dada, mi-e totuna, dar Günter Grass e cam nepoliticos.“ Credeţi-mă: în engleză nu sună cu nimic mai bine:

Doar un pic.

Günter a spus despre sine că e „copilăros, ca cei mai mulţi scriitori“. Exact.

Într-o noapte, în casa lui Günter şi a lui Ute din Behlendorf, i-a cîntat băiatului meu cel mic, Everett, care avea doar 4 ani, un cîntecel englezesc pentru copii, în engleză. Nu ştiu să cînt, dar o să încerc. Doar un pic.

„One man went to mow,

went to mow a meadow.

One man and his dog

went to mow a meadow.

Two men went to mow,

went to mow a meadow.“

(Un bărbat s-a dus să cosească, / s-a dus să cosească într-o livadă. / Un bărbat şi cîinele său / s-au dus să cosească într-o livadă. / Doi bărbaţi s-au dus să cosească, / s-au dus să cosească într-o livadă.) Şi tot aşa – pînă se ajunge la zece cîini. La Viena, într-o zi friguroasă de iarnă, în care nimeni nu şi-ar fi dorit să se dezbrace, m-am prezentat la facultatea de arte plastice de pe Ringstrasse şi m-am oferit ca model pentru cursurile de anatomie artistică. „Am experienţă în America“ – am spus, dar de fapt am vrut să fiu model, fiindcă şi Oskar Matzerath a fost model. Şi era, desigur, o altă cale de a întîlni fete.

Vă mai amintiţi de negustorul evreu de jucării din

Îl chema Sigismund Markus şi naziştii l-au determinat să se sinucidă. Cînd negustorul moare, micul Oskar ştie că ziua în care va vedea ultima tobă de tinichea e aproape. Oskar plînge – nu doar pentru sine, ci pentru bietul Markus şi pentru Germania etern vinovată pentru evreii săi.

Iată ce spune Oskar: „A fost odată un negustor de jucării, pe nume Markus; părăsind lumea, a luat cu el toate jucăriile din lume.“

Ştiu ce simte Oskar. Günter Grass era

negustorilor de jucării. Acum ne-a părăsit şi a luat cu el toate jucăriile din lume.

Vă mulţumesc.  

© 2015 Garp Enterprises Ltd.

traducere de Matei PLEŞU  

Lumea văzută de Garp)

Legea Pămîntului). 

Foto: FrankfurtBookFair/F. Baptista, wikimedia commons