Realitatea e un fel de materie brută pentru contemplaţie - interviu cu Gabriela MELINESCU -

Într-adevăr, scrisul prin el însuşi este un act abstract şi deci nu se poate opri la viaţă. Şi desenul, fiind prima formă a exprimării, a scrisului, e tot un fel de comunicare majoră abstractă, simbolică. Trebuie să spun de la bun început că eu nu fac nici o distincţie între poezie, jurnal, proză… Poate că romanul îşi cere o structură cu început şi sfîrşit, dar noi ştim că marile romane trec dincolo de limitele stabilite de critici, de cercetători… Putem foarte bine să începem de la mijloc sau de la sfîrşit şi să terminăm cu începutul. Tot în Jurnal suedez vorbiţi despre desenul făcut cu mîna liberă "care a uitat că ştie să deseneze". Vi s-a întîmplat, scriind, să aveţi aceeaşi senzaţie " că aţi uitat că ştiţi să scrieţi? Da, acestea sînt momentele cele mai fericite ale scrierii, cînd textul se scrie el însuşi. Sînt mulţi scriitori care au recunoscut că momentele cele mai bune de inspiraţie sînt cînd ai uitat de tine, ai uitat unde te afli, printr-o profundă concentrare. Dintr-odată simţi cum totul te duce, repede ca un şuvoi, se declanşează atunci un fel de automatism şi nu e nevoie să ştii să scrii. Există acolo, undeva, o altă ipostază, un alt ego, omul interior, care scrie în locul tău. Astea sînt cele mai fericite momente: cînd scrii fără să ştii să desenezi, dar asta după o experienţă îndelungată şi a scrisului, şi a desenului, momente pe care le-am putea numi simplu o profundă concentrare. Dar poate că la acest nivel, de a scrie uitînd că ai învăţat să scrii, se ajunge doar învăţînd foarte bine să scrii şi trecînd prin experienţa de "muncitor" al scrisului. Absolut! Exact aşa cum trebuie să tragi mai întîi mult ca să sari peste o ştachetă înaltă. Realitatea însăşi e un fel de materie brută pentru contemplaţie şi trebuie să te obişnuieşti că urechea nu e numai ureche, că ochiul nu e numai ochi. Şi e o mare bucurie cînd descoperi lucrul ăsta. Ce declanşează la dvs. momentul cînd uitaţi că ştiţi să scrieţi? O stare ca şi cum aş fi fost catapultată undeva, într-un vid care trebuie umplut cu desene, cu puncte, cu linii şi cuvinte… E chiar locul dinaintea Genezei. Şi la acea stare cum ajungeţi? La starea asta se ajunge cînd lucrezi foarte mult, ore-n şir, şi uiţi că tu scrii. Deodată toată istoria se derulează din ea însăşi. Asta pentru proză. Pentru poezie, sînt momente, clipe intense care trebuie neapărat însemnate cît de cît, cum fac compozitorii aproape. Poate că e aceeaşi tehnică. Cel puţin în ce mă priveşte. Trebuie să scriu cuvîntul autentic care mi-a declanşat o trăire puternică. Să scriu cît de cît, ca să-mi aduc apoi aminte de el şi să construiesc ceva pe el. "Creaţia e o descindere în abis" Deci faceţi totuşi o distincţie între poezie şi proză. Deşi n-o fac, totuşi îmi dau seama, amintindu-mi cum am început să scriu, că trăirile sînt altfel în proză. Dar creatorii nu-şi fixează reguli, ci învaţă foarte mult din experienţa proprie. William Blake a scris Cîntecele Experienţei, Rilke a vorbit şi el despre experienţă. O experienţă care nu se învaţă la şcoală, foarte importantă ca să te descurci şi să te orientezi în lume. E lucrul cel mai greu să trăieşti. Şi să mai şi scrii. Am mai spus asta: actul creaţiei e ca o descindere în abis. Acolo unde este ceva de salvat. Nu numai pentru tine şi pentru semenii tăi, ci poate chiar pentru Creator. Cabaliştii aveau această idee, să-l ajute pe Dumnezeu care şi-a pierdut din sceptrul Lui scînteile şi trebuie să-i fie aduse înapoi. Descinderea în abis se face cu mari riscuri. Dar noi am ales asta şi ne-am asumat riscul de a deveni ridicoli, de a pierde inspiraţia, de a ne rătăci… Multe se întîmplă cu vocaţia unui scriitor. Inclusiv să nu poţi găsi nici o scînteie ca s-o salvezi. Nici pentru tine, nici pentru lume şi nici pentru Dumnezeu. Dar actul creaţiei cred că este comun tuturor oamenilor. În tot ce fac ei de dimineaţa pînă seara, este creaţie. Ei duc mai departe lumea, care nu e terminată. Trebuie făcută în fiecare clipă. Şi asta este creaţia. Iar un poet autentic scrie mai departe " ce greu e să spui asta! " şi atunci cînd este refuzat. Şi revin la William Blake. El n-a fost recunoscut. Nici ca poet, nici ca gravor, ca desenator de elită. Abia după 200 de ani l-au recunoscut şi acuma apar peste tot ediţii, super-ediţii, i se comentează originalitatea şi tot ce-a descoperit el în gravură şi-n poezie. Avem şi noi William Blake ai noştri. Această descindere în abis e foarte periculoasă. Societatea te poate ştampila, îţi pune o etichetă care e mortală. Tu te răneşti şi devii nebun de-adevăratelea. Dar tot dvs. spuneţi undeva în Jurnal suedez că nebunia nu face rău nimănui. Nu face rău nimănui. Pentru că, în ce mă priveşte, dacă eu scriu, scriu şi desenează copilul şi nebunul din mine. Şi aţi şi vrut să vă intitulaţi cartea Jurnalul unui nebun… Jurnalul unui nebun, titlu pe care Gogol l-a dat unui jurnal al lui. Sublim titlu! Nebun în sensul creator. Pentru că e nebun cel care vrea să-l salveze pe Dumnezeu, cel care vrea să caute lumina în abis, să coboare acolo şi să-şi piardă viaţa acolo. E clar că o mare parte dintre ei sînt victime ale descinderii într-un spaţiu tenebros, imposibil. Asta este şi descinderea, sau vizita lui Orfeu în căutarea poeziei, a iubitei lui. "Scriitorul e suspect mereu" Poate că "nebun" înseamnă şi "străin" " ca să ne apropiem de altă temă a dvs. Da, întotdeauna este străin unul care e suspect. Întotdeauna se lipeşte de scriitor ceva dintr-o anume atmosferă… Nu din "a fi", ci din "a nu fi". Eu spun mereu că mă simt bine pentru că trăiesc cu morţii, în prezenţa morţilor, ca să zic aşa. I-am şi dat unei antologii titlul Puterea morţilor asupra celor vii, a apărut la Editura Polirom. Cei care-am fost avem putere asupra celor care sînt. Şi vom avea putere asupra celor care vor veni. Chiar dacă tinerii ne-o refuză atîta timp cît sîntem încă vii. Cînd vom dispărea, această putere şi influenţă vor fi şi mai mari. Aţi avut vreodată senzaţia de respingere din partea unor oameni tineri? Nu prea mă interesează să fiu admirată de persoane care văd că n-au ajuns la nici un fel de maturitate " pentru ei înşişi, nu pentru mine. Oamenii vor, în mod curios, să fie admiraţi de cei pe care îi dispreţuiesc şi îi critică. Aceasta este o perversitate. Asta e în firea paradoxală a omului. Vorbiţi foarte mult despre cele două limbi în care scrieţi, româna şi suedeza, despre calitatea de a fi străin înăuntrul limbii suedeze, dar poate şi despre calitatea de a fi străin în interiorul limbii române acum, întorcîndu-vă. Da, da, sigur… Este o stranietate. Un lucru care te face suspect pînă la urmă chiar în faţa ta. Devii străin chiar pentru tine. Tema asta e superbă la Knut Hamsun, la August Strindberg. O temă scandinavă " cînd eşti străin pentru toată lumea. Scriitorul e suspect mereu. Şi la poliţie, şi peste tot. Strindberg, de pildă, mergea pe stradă şi se uita la feţele oamenilor ca să vadă după ochii lor dacă îl urăsc şi-l resping sau dacă cineva îi arunca o privire plăcută. Măcar plăcută. Avea impresia că toată lumea îl urăşte. El stătea şi scria ore-n şir, după care ieşea să-i vadă pe semenii lui, de care voia să se apropie prin ceea ce scrisese. Şi dădea numai peste expresii pline de ură. El, dintr-o frică de oameni, spunea cît rău este în om! Şi a scris mult în micul roman Singur despre această ură care izbucneşte din frustrare, poate. Asta i se întîmplă străinului, care este mereu refuzat. Oricît de bine s-ar adapta el într-un spaţiu în care ştie să se orienteze, oricît de bine ar învăţa limba, rămîne pentru totdeauna un străin. Care nu se va apropia niciodată de aşa-zisul suflet scandinav, care este înconjurat de ceţuri nordice, şi la care numai privirea întreprinzătoare a celor care s-au născut de multe generaţii aici poate avea acces. E un cod nescris şi neelucidat. La ce lucraţi acum? Am terminat, în fine, un roman, care trebuia să apară puţin mai devreme. Dar am acceptat să mai scriu şaizeci de pagini pentru că editorul meu mi-a cerut asta. Şi a fost spre binele meu. Recitindu-l după un anumit timp, am văzut nişte lucruri care nu mi-au mai plăcut, nu erau grave de tot, puteam să le las, dar am avut altă inspiraţie. Nu am schimbat prea mult, dar am mai scris şaizeci de pagini, care fac ca sfîrşitul să nu fie un sfîrşit. Poate un început. Din superstiţie nu vreau să spun cum se cheamă romanul. În orice caz, are un titlu care va stîrni controverse. Este legat de copilăria mea în România şi de figura mamei mele. Va apărea la Editura Bonniers la începutul anului viitor. a consemnat Adela GRECEANU