Puterea documentarului – după Astra Film Festival 2013

Festivalul de film documentar de la Sibiu s-a încheiat de curînd. La ediţia aniversară de 20 de ani de Astra Film Festival au fost filme din peste 70 de ţări, premiere internaţionale, dezbateri şi conferinţe susţinute de regizori români şi străini. Am avut parte de experienţa unui festival profesionist şi prietenos, şi i-am înţeles pe prietenii de-o viaţă ai festivalului, pe cei care cred în puterea necondiţionată a documentarului.

● Ana Maria SANDU

Ca-n basme, mereu apărea cîte ceva care mă deturna de la planul de a merge la Sibiu, la Astra. Anul acesta am spart cercul de lucruri imprevizibile, apărute peste noapte, şi am ajuns. Prima senzaţie avută, în holul Casei de Cultură, spaţiul în care se întîmplă totul, e că ai intrat într-o clădire comunistă care s-a îmblînzit brusc, odată cu agitaţia evenimentului. Mii de poze de la ediţiile anterioare tapetau nişte panouri imense. Era imortalizată acolo întreaga poveste a unui festival care a mizat întotdeauna pe autenticitate şi pe încrederea oarbă în puterea documentarului, fără nici un fel de morgă sau de glam presărat peste fapte. E ceva frust, studenţesc şi spartan în atmosfera de la Astra. Nimeni nu vrea să fie cool, personajele se descoperă în barul îngust din holul Casei de Cultură, la ore tîrzii din noapte, se vorbeşte mult, se rîde, se dezbate. Dacă ţi-a plăcut un film, intri în vorbă cu cel care l-a făcut, şi s-ar putea să te prindă dimineaţa şi să te întrebi, la sfîrşit, prin ce minune ai reuşit să supravieţuieşti în fumul gros de ţigară.

Asta nu m-a împiedicat să văd cîteva filme pe zi, să încerc să ajung la cele pe care prietenii îmi spuseseră deja că e musai să nu le ratez: hipnoticul Leviatan (r. Verena Paravel, Lucien Castaing-Taylor, 2012), amuzantul şi inconfortabilul Anatomia plecării (r. Şerban Oliver Tătaru, 2012), tragicomicul Maria (r. Claudiu Mitcu, 2013), recuperatorul unei tragedii – Valea plîngerii (r. Iulia Hossu, Mihai Andrei Leaha, Andrei Crişan, 2013), multdiscutatul şi mereu ratatul Actul de a ucide (r. Joshua Oppenheimer, Christine Cynn, 2012), empaticul 8 Martie (r. Alexandru Belc, 2012).

Pentru că Astra înseamnă şi o arhivă preţioasă de filme strînse în aceşti ani, în holul aceleiaşi Case de Cultură se puteau vedea filmele care rulaseră în programele ediţiilor anterioare. Aşa am recuperat, în dimineaţa plecării Noosfera (r. Artchil Kethagouri, Ileana Stănculescu, 2011), un documentar emoţionant şi provocator, despre un personaj vizionar şi ridicol în egală măsură.

Oricine a mers vreodată la Sibiu ştie că, fără Dumitru Budrala şi Csilla Kató, nimic n-ar fi la fel. Astra e proiectul lor de-o viaţă, care a ajuns să însemne enorm pentru documentar, în general, şi pentru cel românesc, în special. Autorităţile locale nu par însă să considere că acest festival reprezintă un proiect strategic în care ar trebui să investească pe termen lung, aşa că sălile de proiecţii n-au fost niciodată renovate. Încă o ironie a sorţii, îţi vine să zici: dacă viaţa de documentarist e grea, de ce ar fi a spectatorilor mai uşoară? 

● Luiza VASILIU

Într-o ţară în care filmele documentare au şanse minime de-a intra în cinematografe, iar televiziunea publică are cu totul alte priorităţi decît încurajarea realizării şi a difuzării producţiilor de gen, festivalul Astra e una dintre puţinele ocazii de a vedea o selecţie consistentă de documentare româneşti şi internaţionale, făcute de studenţi debutanţi sau de antropologi şi cineaşti confirmaţi. Nu trebuie să ai o pasiune răscolitoare pentru cinema ca să mergi cîteva zile la Sibiu, e de ajuns să fii interesat de ce se întîmplă în jurul tău. Pentru că asta face Astra, îţi arată zone ale realităţii pe care le cunoşteai prea puţin sau despre care nici măcar nu ştiai că există. Valea plîngerii (r. Iulia Hossu, Mihai Andrei Leaha, Andrei Crişan, 2013 – Premiul pentru imagine, Competiţia română) recuperează un episod foarte puţin discutat la noi din istoria Holocaustului românesc: deportarea a 25.000 de romi în Transnistria, între 1943 şi 1945, din ordinul lui Antonescu. Mărturii cumplite ale supravieţuitorilor (şi cînd spun „cumplite“, trebuie să vă imaginaţi ce-i mai rău), cadre lungi cu locurile deportării, fragmente din rapoartele autorităţilor, amintiri ale ucrainenilor-„gazde“ – toate alcătuiesc cronica unei cruzimi pe care am continuat să o păstrăm, sub o formă sau alta, în relaţia noastră cu romii. În numele primarului (r. Anca Hirţe, 2013 – Premiul pentru cel mai bun documentar, Competiţia română) pune o cameră de cinéma vérité pe relaţia care o avem cu autoritatea: un birou din Primăria Piatra-Neamţ, în care o doamnă (fostă profesoară de franceză, mama regizoarei) ascultă, triază, evaluează jalbele cetăţenilor. Audienţele sînt tragic-ilare, iar figura autorităţii, doamne Hirţe, e unul dintre cele mai colorate personaje din documentarele româneşti ale ultimilor ani.

Tot la Astra, în holul Casei de Cultură există un colţ cu canapele, ecrane, căşti şi movies on demand. Ai de ales între peste 100 de documentare, aşa că te aşezi, sari de la Cabală la Cabul (r. Dan Alexe, 2006), la Noosfera (r. Ileana Stănculescu, Artchil Khetagouri, 2011), la Phnom Penh Lullaby (r. Pawel Kloc, 2011 – Marele Premiu Astra Film, 2012), după care sari direct în taxi, spre hotel, iar taximetristul îţi spune: „Ăsta e un festival grozav. Am văzut şi eu mai devreme filmul despre Google. Ştiaţi că datorită Astrei a ajuns Sibiul capitală culturală?“

● Patricia MIHAIL

Am făcut cunoştinţă cu festivalul abia în toamna lui 2012, însă Astra Film Festival şi după 20 de ani îşi păstrează atmosfera prietenoasă şi deschisă, îşi primeşte cu bucurie oaspeţii vechi şi noi deopotrivă, fiind un prilej de întîlniri şi reîntîlniri cu prieteni, artişti, personaje, regizori, filme.

Dincolo de documentarele care mi-au rămas la suflet – printre care Café-Finovo (r. Lefteris Fylaktos), despre prima cafenea din Germania aflată într-un cimitir; My German Children/Copiii mei germani (r. Tom Pauer), povestea călătoriei lui Tom, născută şi crescută în Israel, din tată evreu şi mamă de origine germană, şi a celor doi copii ai săi, aflaţi în căutarea identităţii; La maison de la radio/Casa radio (r. Nicolas Philibert), care ne poartă pe coridoarele, prin birourile şi în camerele de emisie ale postului naţional Radio France –, festivalul a însemnat pentru mine o colecţie de momente mici, dar semnificative.

Cum a fost dimineaţa, la hotel, cînd, la micul dejun, am stat la masă cu regizoarea Laura Căpăţână Juller, astfel că am putut să-i spun cît de mult mi-a plăcut documentarul ei Aici... adică acolo, care fusese în competiţie la festival în 2012. Sau seara ploioasă cînd am împărţit un taxi cu Luiza şi am dat peste unul dintre cei mai volubili taximetrişti, care ne-a povestit însufleţit că tocmai văzuse Google and the World Brain/Google şi creierul mondial (r. Ben Lewis) şi că abia aşteaptă să mai ajungă şi la alte filme proiectate în cele trei săli ale Casei de Cultură a Sindicatelor. Sau cînd, în timpul sesiunii de întrebări şi răspunsuri după filmul Drill Baby Drill/Blestemul gazelor de şist (r. Lech Kowalski), am aflat că la Pungeşti şi la Bucureşti, oamenii ieşiseră în stradă, protestînd împotriva exploatării gazelor de şist. Sau momentul în care, la proiecţia de la The Venice Syndrome/Sindromul Veneţia (r. Andreas Pichler), poveştile adevăraţilor veneţieni şi ale problemelor cu care se confruntă, fiind nevoiţi să se gîndească la părăsirea oraşului, mi-au adus aminte de La ultima calle/Ultima stradă (r. Marina Monsonis, Rasmus Sievers) din 2012, în care locuitorii din La Barceloneta luptau pentru păstrarea farmecului autentic al locului.

După 23 de filme vizionate în mai puţin de patru zile, am părăsit Sibiul cu dorinţa de a intra din nou, cît mai curînd, în sala de cinema. Şi de a face cumva să văd cît mai degrabă Matthew’s Laws/ Regulile lui Matthijs (r. Marc Schmidt), marele cîştigător al Astra Film Festival 2013.