Privirea lui Rembrandt

"Jocul cu mărgele de sticlă este, aşadar, un joc care sintetizează conţinuturile şi valorile culturii noastre, se joacă cu ele cam cum trebuie să se fi jucat cu vopselele de pe paleta sa un pictor din perioada de înflorire a artelor..." (H. Hesse) Cu mărgele de sticlă trebuie să se fi jucat şi pictorul olandez de secol al XVII-lea, Rembrandt Harmensz van Rijn. Iar jocul său cu imagini, ca şi cel al predecesorului său italian, Caravaggio, cu care este adesea comparat, e jocul de lumini şi umbre al clar-obscurului. Muzeul Naţional de Artă găzduieşte, pînă la sfîrşitul lunii, o superbă expoziţie de gravuri şi acvaforte ale lui Rembrandt . Uimiţi-vă, dacă nu ştiaţi, că toate cele aproape o sută de lucrări aranjate în trei încăperi se află în posesia Muzeului Naţional sau a Academiei Române. Autoportrete, nuduri, figuri de cerşetori, de negustori, personaje din mitologie sau din Biblie, scene idilice de natură, mari sau mici de doar cîţiva centimetri pătraţi, elaborate minuţios sau abia schiţate - toate creează o lume în alb-negru rembrandtiană, pe cît de variată, pe atît de interesantă. Imaginile sînt expuse la nivelul ochilor privitorului, astfel încît te invită la participare directă, de la egal la egal, la observare nemijlocită. Autoportretele (cu riduri, cu sabie, cu pălărie de blană etc.) nu se dezmint, cum n-o fac nici cele în ulei pe pînză din Muzeul de Istorie a Artei din Viena, în privinţa unui detaliu deloc neimportant: figura se schimbă, îmbătrîneşte, expresia feţei e din ce în ce mai puţin senină, însă privirea lui Rembrandt rămîne identică în toate autoportretele: directă, gînditoare, de o melancolie rece. În "Iisus în Grădina Ghetsemani" (1657), un înger îl îmbrăţişază pe Mîntuitor cu aripile. Iar această îmbrăţişare e în acelaşi timp un gest de protecţie, de încurajare, şi unul de compasiune şi de dragoste. Doi apostoli, în acest timp, dorm neştiutori în colţul din stînga jos al imaginii. Pe peretele opus al încăperii, Iisus e coborît de pe cruce ("Coborîrea de pe cruce", 1633). Pare că durerea, şi ea, coboară de pe figuri în tot lungul trupurilor care astfel devin aproape lichide, făcute din lacrimi, şi se scurg de-a lungul şi primprejurul crucii. Toate trupurile, în afara celui de piatră al centurionului. Un stol de îngeri abia schiţaţi şi eterici precum o rugăciune, se ridică dinspre trupul Mariei aflat pe patul de moarte, în "Moartea Fecioarei" (1639). Aceiaşi îngeri pe care Fecioara i-a adăpostit, în timpul vieţii, în templul trupului ei. O fereastră rămîne mereu deschisă către lumină în muzeu. E fereastra din "Sf. Ieronim într-o încăpere întunecoasă" (1642), gravură în care personajul, aplecat peste textul sfînt, e cuprins de o obscuritate aproape de nepătruns. "Tînărul nud aşezat în faţa unei draperii" (1646), deşi desenat în alb şi negru, aminteşte de figurile mustind de vitalitate din picturile lui Caravaggio. Dintr-un colţ al expoziţiei se aude muzică de flaut. Te apropii, iar bărbatul din "Cîntăreţul din flaut" (1642) tocmai s-a aşezat pe iarbă, sprijinit pe coate, şi e pregătit s-o impresioneze pe frumoasa care împleteşte o coroniţă de flori lîngă el. Ea ascultă, ca şi tine, ignorînd ceata de vite ce se-ngrămădeşte în planul secundar al imaginii. Şi, în sfîrşit, "Doi vagabonzi, bărbat şi femeie" (cca 1634), într-o imagine cît o palmă de copil, călătoresc împovăraţi de neştiute gînduri şi obosiţi, printr-o lume absentă. Pe drumul lor complicat, ca şi noi, cu siguranţă se vor întîlni, din cînd în cînd, cu cîte-o bucurie. Cum şi noi ne-am întîlnit într-o dimineaţă de iulie cu privirea lui Rembrandt.