Premieră editorială: „Dincolo de frontiere” de Andreï Makine, în Biblioteca Polirom

Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Dincolo de frontiere de Andreï Makine, apărut de curînd în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba franceză și note de Daniel Nicolescu. Carte publicată şi în ediţie digitală.

Andreï Makine a dezvăluit, spre stupefacţia generală, într-un interviu din 2011 pentru Le Figaro, că sub semnătura scriitorului Gabriel Osmonde se ascunde tot el. Sub propriul nume, încoronat de laurii premiului Goncourt în 1995, a publicat 18 volume, sub cel de-al doilea, doar patru. Romanul Dincolo de frontiere îi aduce pe cei doi între coperţile aceleiaşi cărţi, în care Osmonde devine personaj, mentor spiritual, mag şi călător prin interstiţiile lumii vizibile. Complexa arhitectură a volumului, sub arcadele căreia se intersectează nu doar măşti umane din toate azimuturile, ci şi ficţiuni diferite, ne poartă de la Paris la Bruxelles şi apoi într-o Abhazie edenică, unde sîntem pregătiţi să înţelegem rosturile celei de-a Treia Naşteri, Alternaşterea, adică supravieţuirea dincolo de identităţile noastre, biologică şi socială, şi chiar „dincolo de dispariţia noastră fizică”.

Andreï Makine (n. 1957, Siberia) se numără printre cei mai apreciaţi scriitori francezi contemporani, după succesul răsunător al Testamentului francez (1995), distins cu Prix Goncourt, Prix Médicis şi Prix Goncourt des Lycéens. Scrise într-un stil sobru şi evocator inconfundabil, romanele sale au încîntat publicul cititor, fiind traduse în peste patruzeci de limbi. La Editura Polirom au mai apărut: Iubirea omenească, Pe vremea fluviului Amur, Testamentul francez, Crima Olgăi Arbelina, Pămîntul şi cerul lui Jacques Dorme, Femeia care aştepta, Recviem pentru Est, Viaţa unui bărbat necunoscut, Cartea scurtelor iubiri eterne, O femeie iubită, Patria locotenentului Schreiber, Arhipelagul altei vieţi.

Dincolo de frontiere (fragment)

Senzația că trăim la limită ne copleșește  – uneori cu o intensitate amețitoare.

Într‑o dimineață, la Paris, mă reîntîlnesc cu Gaia într‑o cafenea, în spatele cimitirului Montparnasse  – tocmai i‑a predat o traducere editorului ei. Pe trotuar, un cuplu încarcă un întreg calabalîc pentru vacanța de iarnă. Soțul, înalt, brunet, și nevastă‑sa, sfrijită – ca un țîr, ceea ce‑o face să semene cu fiică‑sa, de doisprezece‑treisprezece ani, cocîrjată pe bancheta din spate, cu nasul albăstrui din pricina unui ecran. Un băiat, și mai mic, cere pe un ton plîngăcios să i se dea geanta „personală“. Cu o răbdare de fier, tatăl îl roagă să aștepte puțin. Soția îl instalează pe mezinul familiei într‑un scaun auto din plastic. Îi adresează fără încetare soțului mustrări scurte: cum a aranjat bagajele, întîrzierea cu care pleacă... El se justifică, blajin, trimițîndu‑i zîmbete care nu au nici un efect asupra acelei mutrițe deopotrivă autoritare și oțărîte... Da, o adolescentă care încă n‑a izbutit să înflorească în femeie. Pantalonii îi stau lipiți de picioarele ca nişte beţe, o geacă scurtă, cu croială tinerească, acoperă un piept lipsit de forme.

Încerc să ghicesc ce „răsplată“ anume îl poate împinge pe bărbat să suporte ce i se va‑ntîmpla: călătoria, răutățile soției‑adolescente, certurile plozilor, oboseala, blocajele din trafic. O săptămînă în care‑și vor răpăi clăparii pe asfalt, prin zăpada fleșcăită. Coada de la teleferic, lentoarea cabinelor înțesate și, seara, zbieretele celui mic și indispoziția acelei slăbături de femeie pe care se va strădui s‑o dorească... Situația lui e, în același timp, obișnuită și nebunească: ce motive are să continue? Dragostea pentru copii? Mîndria de-a le oferi ceva apreciat de societate?

Portierele se trîntesc, automobilul e manevrat cu blîndețe, în acord cu firea bărbatului – prudent datorită copiilor de la bord, respectuos față de biciclistul care face slalom în fața lui... Încerc să‑i lămuresc Gaiei perplexitatea mea.

– De fiecare dată cînd văd un astfel de francez, sînt cuprins de admirație. Chiar vorbesc serios. Acest tip masculin, destul de răspîndit, de altfel, mi se pare eroic. Da, un erou stoic! Și care are cumsecădenia să nu‑și facă publice îndoielile...

Cunoscînd mai bine aceste realități, Gaia schițează portretul bărbatului. Studii care i‑au ocupat toată tinerețea (medicină? business? drept?). Cariera lui, un lung război de uzură. Călătorii de afaceri – camere de hotel contopindu‑se în forma unui cub de dormit. Stres vertical, în fața șefilor, și orizontal, în fața colegilor aflați în ambuscadă. Coșmarul care îi e grefat pe diafragmă: unul dintre copiii săi e lovit de un motociclist sau spintecat de niște ticăloși. În ciuda vieții ăsteia de ocnaș, va evita oare declinul? Are tot soiul de tehnici de dezamorsare a sindromului de burnout, de alungare a depresiei, de „pozitivare“. În fața oglinzii, însă, cedează: s‑a resemnat să‑i cadă părul, dar nu și să aibă privirea aceea de animal hăituit, chinuindu‑se să zîmbească...

Se declanșează autosugestia: totul e‑n regulă, slujba, familia, vacanța. Și nevasta. Și... iubirea lor. Are o mînă pe volan, iar pe cealaltă și‑o așază pe genunchiul colțuros al soției. Aproape cu convingere. Da, e un erou.

În timp ce ne imaginăm viața aceasta, automobilul se întoarce! Bărbatul coboară, aleargă spre imobilul unde locuiește, tastează codul și, după un minut, apare din nou, cu un fîș de copil la subsuoară. Înainte să se strecoare la volan, rămîne nemișcat, ca să nu fie lovit de altă mașină. Și‑atunci ne zărește. Îi împărtășim scurta privire care spune: da, știu, m‑ați înțeles... Își reia locul, pornește mașina.

Acest „rezistent în fața absurdului“ este personajul-cheie al modernității: la jumătatea drumului pe scara socială, între gunoierii agățați de benă și elita plutind pe valurile de stratocumulus. Fără dîrzenia lui stoică, lumea s‑ar nărui – bărbații și‑ar părăsi soţiile‑adolescente și ar pleca spre țările din sud, către niște trupuri generoase și bronzate, departe de acest 4x4 doldora de instrumente de tortură pentru „regatul derdelușului“. Ei însă își asumă totul, surîd, îmbătrînesc. Frecvenţa sinuciderilor în rîndul clasei de mijloc, oameni relativ bogaţi, e destul de logică: ani întregi irosiţi pentru obţinerea unor tone de diplome, o tensiune inumană la serviciu, teama faţă de o cădere programată în desuetudine profesională şi, în compensaţie, acest automobil, asemănător unui dric, şi această femeie‑adolescentă cu voce înspăimîntătoare: „Iar ai uitat fîșul lui Léo...”

© Editura Polirom, 2020