Premieră editorială: Copiii de pe Volga

Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din romanul Copiii de pe Volga, de Guzel Iahina, apărut la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, cu o traducere din limba rusă de Luana Schidu.

La trei ani după un debut fulminant cu bestsellerul Zuleiha deschide ochii, Guzel Iahina publică un nou roman și mai viu, și mai atrăgător, care se bucură deja de faimă internațională. Iată cum îl descrie autoarea: „Am vrut să vorbesc despre lumea coloniilor germane de pe Volga – vibrantă, aparte, plină de viață –, o lume creată cîndva de oameni veniți din altă țară și pierdută astăzi în negura timpului. Dar este și o poveste despre cum poate o mare dragoste să nască spaime în sufletul nostru și totodată să ne ajute să le depășim.“

Jakob Ivanovici Bach, profesor în satul german Gnadental de pe Volga, duce o viață simplă, anonimă. Într-o zi, este chemat pe celălalt mal al fluviului ce „împarte lumea în două“ să-i dea lecții unei tinere fragile și timide, Klara, fiica unui straniu personaj, Udo Grimm. Nu e deloc surprinzător că între cei doi se înfiripă o poveste de iubire. Este însă singurul fapt previzibil din acest roman amețitor, căci în clipa următoare istoria dă năvală, răsturnînd reguli și destine, realitatea capătă accente supranaturale, adevărul nu mai este același și totul se topește într-o grandioasă epopee din ritmul căreia nu te mai poți desprinde.

Copiii de pe Volga (fragment)

O, cît se schimbase Gnadentalul în timpul care trecuse! O, cît se schimbaseră oamenii din el! Amprenta distrugerii și a tristeții de mulți ani se vedea pe fațadele caselor, pe străzi și pe chipuri. Geometria dreaptă care domnise cîndva aici își pierduse puritatea liniilor: rectitudinea străzilor era distrusă de gunoaie, acoperișurile se strîmbaseră, ramele geamurilor, ușilor și porților se înclinau urît. Casele erau ridate de crăpături, chipurile – crăpate de riduri. Curțile părăsite se căscau ca niște ulcere pe corp. Mormanele de gunoi înnegrite erau ca niște tumori vineții. Livezile de vișini abandonate erau ca niște lațe de bătrîn. Cîmpurile pustiite – ca niște chelii. Părea că toate culorile părăsiseră acest ținut sumbru: și văruiala întunecată a caselor, și ornamentele, și copacii uscați, și pămîntul chiar, și chipurile palide ale locuitorilor, mustățile și sprîncenele lor încărunțite – toate deveniseră la fel de cenușii, de culoarea valurilor Volgăi într-o zi urîtă. Numai stegulețele roșii, stelele și stindardele care împodobeau mîndre locurile ardeau sfidător de voi și ridicol, precum carminul pe buzele unei bătrîne muribunde.

În fiecare zi, furișîndu-se ca un șoricel tăcut pe străzi după lapte pentru copil, Bach observa schimbările, și inima i se umplea de tristețe și nedumerire. La început îl vizita pe Hoffmann-ghebosul noaptea sau în pragul zorilor, cînd planetele și stelele păleau și se dizolvau în înaltul cerului– acesta era mereu plin de forță și ocupat cu tot felul de gînduri, pesemne nu avea deloc nevoie de somn; curînd însă i-a poruncit să vină numai pe lumină, și Bach a trebuit să se arate în sat ziua.

Mulți gnadentalieni auziseră deja de întoarcerea Schulmeister-ului, și apariția lui pe străzi nu a stîrnit mirare. Dar cît de uimit era el! Memoria lui bună păstra amintiri despre colonia natală cu la fel de multă grijă cum erau păstrate bonetele de dantelă și pieptarele de catifea în lăzile vrednicei Tilda. Acum însă, privind obiecte familiare și fețe cunoscute în lumina clară a soarelui, parcă scotea din adîncurile unui cufăr aceste frumoase bonete, pieptare, pelerine, pălării, surtuce – și descoperea că toate se transformaseră în niște zdrențe roase de molii.

Ce chipuri bătrînești îl priveau pe Bach din găurile ferestrelor – gnadentalienii cunoscuți ori părinții și bunicii lor? Nu‑l părăsea impresia că în șapte ani oamenii din colonie îmbătrîniseră de cîteva ori cît el; de aceea, trăsăturile părinților apăruseră pe fețele concetățenilor săi atît de evident, încît el simțea în mod ciudat că revenise în copilărie. Cine‑l privea de la fereastră – pictorul Anton Fromm, a cărui fizionomie ridată, cu buzele țuguiate, ajunsese să semene cu fața unui popîndău, sau tatăl lui, bunul pastor, cu ale cărui strădanii fusese ridicată cîndva în Gnadental biserica din piatră cenușie? Cine privea de la o altă fereastră – plăpîndul și harnicul Kohl, sau bunicul lui, cultivator de mărar brun și tutun, faimos pe întreg malul stîng? Cine privea de la a treia fereastră – Emmy Pepenoasa, care‑și pierduse întreaga splendoare și slăbise de avea cearcăne albastre sub ochi, sau bunica ei cea rea, care rămăsese în amintirea consătenilor pentru că era neobișnuit de mînioasă și arunca cu calapodul după propriul soț? Cine se uita la Bach din toate părțile – în tăcere, fără să‑l salute și fără să intre în vorbă cu el? Cine locuia în Gnadental – niște oameni vii sau fotografiile îngălbenite ale strămoșilor? Bach nu vedea chipuri de tineri sau de copii – pesemne că nu erau deloc în colonie; nu degeaba clădirea școlii arăta abandonată și pridvorul era acoperit iarna întreagă de un troian stratificat de zăpadă…

Mult mai tîrziu, Bach – citind ziarele și observîndu‑i pe locuitorii coloniei, ascultînd discursurile lungi ale lui Hoffmann, care îl simpatiza – a reconstituit un tablou al celor întîmplate în lume în anii sihăstriei sale. L‑a reconstituit – și s‑a cutremurat: toate scenele înspăimîntătoare pe care el și Klara le observaseră de la înălțimea dealului, toate imaginile bizare și înspăimîntătoare văzute în timpul incursiunilor nocturne păreau doar furtună într‑un pahar cu apă, doar un ecou slab al schimbărilor puternice din marea viață. Aceste schimbări erau atît de incredibile, încît Bach se străduia să găsească o comparație pe măsură. Cele întîmplate nu puteau fi numite nici cutremur, nici uragan: după cataclismele naturale, lumea, răscolită de stihiile dezlănțuite, își păstrează totuși elementele principale – cerul, soarele, pămîntul. Astăzi însă în Gnadental nu mai era nici unul, nici al doilea, nici al treilea: noua putere instaurată la Petersburg abolise cerul, declarase soarele inexistent, iar pămîntul îl înlocuise cu aer. Oamenii se bălăceau în acest aer, deschizînd speriați gurile, neștiind să se revolte și nevrînd să accepte. Credința, școala și comunitatea – cele trei nuclee de nezdruncinat ale vieții în colonie – le fuseseră confiscate gnadentalienilor, așa cum îi fuseseră confiscate morarului Wagner casa și vitele: biserica fusese închisă, pastorul Händel și soția lui fuseseră cît pe‑aici să fie trimiși în Nord (turma lui înarmată cu furci și cîrlige sărise în apărarea lui și cîștigase); profesorul fusese izgonit din școală, promiseseră să trimită altul, dar nu mai trimiseseră; conducerea obștească fusese declarată anacronică și înlocuită cu sovietele, care trebuiau să se afle în fruntea noii societăți, și cu colhozul, care era văzut drept mîinile și picioarele Gnadentalului reînnoit.

Cîțiva coloniști au hotărît să fugă de această viață de neînțeles: cei mai iuți și mai curajoși au ajuns în America, cei mai perseverenți și mai abili – în patria istorică; majoritatea însă, după ce s‑au chinuit luni în șir la granița poloneză, după ce au rătăcit prin lagăre de refugiați din Bielorusia, Ucraina și Germania, s‑au vărsat înapoi în Gnadental – toate rîurile se varsă, după cum se știe, în Volga.

Așa trăia acest nou Gnadental, care acum trebuia să fie numit sovietic: colonia pe jumătate distrusă, oamenii pe jumătate deznădăjduiți, vitele pe jumătate moarte de foame. Chipurile oamenilor erau secătuite de nevoia și dorul de copii, ale căror morminte – în nisipurile caspice, sub dealurile Galiției, în mlaștinile Polesiei, în stepele mongole, la poalele colinelor de pe țărmul Amurului – schițau o vastă geografie a peregrinărilor lor; grajdurile erau goale, caii, boii și cămilele trecuseră în proprietatea colhozului, iar hambarele erau pline acum de troace inutile, care rugineau încet: fiare de marcat vitele, harnașamente pentru cai, țesale și perii, putineie și separatoare.

Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Academiei de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Premiul întîi și Premiul cititorilor – Locul întîi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Premiul Médicis Étranger. Cel de-al doilea roman al său, Copiii de pe Volga (Deti moi; Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a cîștigat în anul 2019 Bolșaia Kniga, Premiul al treilea și Premiul cititorilor – Locul întîi, precum și Marele Premiu Ivo Andrić în Serbia. Romanele lui Guzel Iahina sînt în curs de traducere în peste patruzeci de țări.

Credit foto Guzel Iahina: Daniel Angelescu