Povestea unui dicţionar
Premiul „Petru Creția“ pentru Filologia Clasică pe anul 2015 al Muzeului Național al Literaturii Române a fost acordat Dicționarului Grec-Român (DGR), vol. III, de Constantin Georgescu, Simona Georgescu şi Theodor Georgescu, apărut la Editura Nemira.
Povestea primului dicționar științific complet vechi grecesc român a început să se scrie în a doua parte a anilor ’60. Sub coordonarea regretatului profesor și cercetător Iancu Fischer, un grup entuziast de tineri absolvenți de filologie clasică și viitori eleniști, avîndu-i între ei pe Dan Slușanschi, Maria-Francisca Băltăceanu, Mariana Băluță, Ioana Popescu-Dinischiotu, Nicolae-Șerban Tanașoca și nu puțini alții, eleniști consacrați precum Felicia-Ana Vanț-Ștef, de la catedră sau din afara ei, inclusiv din interiorul Institutului de Lingvistică, unde demarase proiectul, s-au pornit pe drumul construirii colective a unui monument lexicografic – un veritabil thesaurus – care lipsea cu desăvîrșire pînă atunci: un dicționar-tezaur al limbii vechi grecești (pe vremea aceea i se spunea, cel mai frecvent, la noi, limba elină, spre a o deosebi de greaca modernă/neogreacă). Lipsea cu desăvîrșire un astfel de dicționar, pentru că nu puteau fi luate în calcul nici dicționarele „traduse“, în care cuvintele grecești erau explicate prin traducerea lor din franceză sau din germană sau dintr-o altă limbă modernă de notorietate, cum nu puteau fi luate în calcul nici dicționarele vechi de un secol și mai bine. În orice caz, nici tradusele, nici învechitele, nepotrivit numitele, dicționare nu puteau fi luate, repet, în calcul, fiind, oricum, rarisime în cultura română de pînă atunci.
Proiectul, dublu, al Institutului Academiei Române și al Facultății (de Limbi Romanice, Clasice și Orientale), trenînd de la un an la altul și de la un deceniu postbelic la altul, a sfîrșit însă prin a eșua, tot dublu: în arhiva Institutului, pe de o parte, sub forma unor dactilograme despre existența și starea fizică a cărora nu cred că se mai știe mare lucru, digitalizarea lor impunîndu-se de urgență, în cazul în care acele dactilograme se mai pot recupera, deci dacă există încă; pe de altă parte, cu probabilitate, în biblioteca profesorului Fischer, în ipoteza în care regretatul magistru va fi fost vreodată în posesia fie și a unei părți a arhivei dicționarului (părți originare, variante, copii etc.).
Zburînd anii, deceniile și chiar epocile, ne trezim în anii ’90 și următorii, cînd descoperim, cu uimire, că, în ciuda exploziei cercetării științifice sistematic și competitiv organizate, și la noi, pe bază de proiecte – faimoasele grant-uri –, cu finanțare bugetară națională, dar și privată, sau cu finanțare și gestionare internațională, totuși, un adevărat blestem, precum ideea traducerii unui dicționar, nu ne-a părăsit nicidecum. (Este vorba despre dicționarul semnat de un anume Gh. Badea, oricum parțial – pentru că este destinat exclusiv textelor grecești novo-testamentare –,
apărut în 1999 și nefiind altceva decît traducerea unui dicționar grec-francez publicat, în a doua ediție, cu un deceniu înainte, la Geneva.) Cum nu ne-a părăsit nici ideea de a numi „dicționar“ ceva ce nu are dreptul să se numească așa, întrucît nu depășește nivelul unui simplu vocabular școlar sau ghid lexical „pentru studiul cuvintelor Noului Testament“ și rezervat uzului studenților. Pe drept cuvînt, în prefața primului volum apărut (în 2012) din dicționarul premiat, cei trei autori, Constantin, Simona și Theodor Georgescu, notează cu perfectă legitimitate că „lexicografia greacă în România a rămas un teritoriu cvasi-necunoscut“.
O echipă tînără şi curajoasă
Văzînd toate acestea, trei tineri – doi frați gemeni, Constantin și Theodor Georgescu – și soția celui de-al doilea, Simona Georgescu, toți absolvenți ai Secției de Filologie Clasică a Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, și-au suflecat mînecile și s-au apucat de treabă. Această echipă care, pe lîngă că este foarte tînără, foarte curajoasă și pe deplin încrezătoare în forțele și resursele ei, a depus, începînd cu primul volum, apărut, cum am arătat deja, în 2012, o activitate perfect personală și creatoare, în nici un caz „mecanică“ – oricîte instrumente tehnologice le-au stat și le stau în continuare, extrem de ușor, la dispoziție, mai cu seamă în această eră a tehnologiei informatice autocrate.
Cum au lucrat cei trei autori în echipă? Desigur, au existat și este absolut firesc și inerent să existe, inclusiv într-un micro-grup, „diferențe de viziune și de abordare“, ca să-i citez pe autorii înșiși. Ce lucra unul dădea celorlalți să citească, să corecteze, să completeze. Astfel încît dicționarul nu are „părți“ sau – în cazul de față – litere, respectiv leme elaborate de un (co)autor sau altul. Este o lucrare în bloc, redactată de fiecare în parte și revăzută de toți trei și asumată, astfel, de toți cei trei.
Cu ce au lucrat cei trei autori sau coautori (caz rar, cînd termenii „autor“ și „coautor“ se suprapun)? Mai întîi, au căutat și au găsit cel mai adecvat software pentru realizarea unui astfel de dicționar special, al unei limbi nemaivorbite azi ca atare, găzduite, însă, de enorm de multe texte (literare, științifice etc.), de inscripții (pe piatră și pe metal) și de papirusuri. Cu ajutorul acelei matrici informatice, echipa a realizat un program cu adevărat special, de stocare digitalizată a informației aflate în cele trei tipuri de texte (ediții, inscripții și papirusuri, ultimele două fiind exploatate, deocamdată, mai puțin ca surse lexicale), pe de o parte, și de redactare efectivă a fiecărei leme („cuvînt“, „voce“) din dicționar, pe de altă parte. Să notăm că digitalizarea informației permite oricînd îmbogățirea ei, revenirea și orice corectare sau corectură, precum și utilizarea dicționarului nu numai în formatul clasic tipărit (acesta din urmă poate fi îmbogățit, revizuit sau corectat doar prin reeditare, adică retipărire), și nici numai în fața unui laptop, ci și – prin intermediul unor așa numite aplicații – de pe tablete și de pe telefoanele mobile.
În sfîrșit, ce a rezultat dintr-o astfel de muncă, atît de diferită, ne dăm ușor seama, de truda lexicografică nu spun a secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, dar chiar de aceea a macro-colectivelor lexicografice din institutele specializate care, fie și la trei-patru decenii după al Doilea Război Mondial, lucrau încă la „despuierea“ (în termenii de atunci) și „fișarea“ (cu creionul pe hîrtie) a lexicoanelor și a textelor, tipărite sau manuscrise, găzduite de biblioteci cu săli de lectură, nu de hard-disk-uri?
A rezultat un dicționar meticulos și etapizat elaborat, inclusiv prin planificarea muncii și a redactării. Meticulos și sistematic totodată, riguros cum trebuie să fie metoda cu care se lucrează la orice dicționar, de limbă sau de literatură. Echipa Georgescu ne lămurește în termeni foarte clari și foarte simpli cum au procedat. Mai întîi, au inventariat, pe cele 24 de litere ale alfabetului (vechi și nou) grecesc, toate cuvintele-titlu (lemele). S au folosit pentru aceasta atît de celelalte prestigioase și exhaustive dicționare vechi grecești tipărite (unele existînd, de puțină vreme, și în variantă digitalizată), deci de venerabila tradiție lexicografică internațională, deja, practic, milenară în domeniul limbii vechi grecești, dar s-au folosit și de numeroasele programe informatice care indexează automat orice text (literar) deja editat în format clasic, texte avîndu-i ca autori pe scriitorii greci antici, inclusiv pe cei incerți sau anonimi. Atari programe generează, apoi, liste de cuvinte în ordine alfabetică.
Inventarierea cuvintelor-titlu a fost urmată, la fiecare dintre cele şapte litere ale dicționarului, încheiate pînă acum, de analiza lexemelor în parte, regăsite în primul rînd în textele literare ale celor aproximativ 30 de autori greci antici care alcătuiesc, în acest moment, sursa lexicografică fundamentală și esențială a DGR. Analiza a presupus: autonomizarea, cu precizie electronică, a fiecărei leme în corpus-ul tuturor autorilor investigați; citarea unui context minimal; propunerea traducerii, a echivalentului celui mai adecvat în română al cuvîntului/sintagmei din greacă, într-o ordine dictată de frecvența sensului utilizat în texte, dar și de criteriul cronologic (aici au intervenit comparațiile implicite cu sensurile acelorași lexeme, întîlnite în dicționarele redactate în limbi străine, și o selecție suplimentară); explicații gramaticale paradigmatice, uneori și dialectale; exemplificarea sensului/sensurilor unui cuvînt/unei sintagme, pe baza contextelor în care el se regăsește, citate minimal, dar semnificativ (ca epoci istorice, registre stilistice etc.).
Elaborat în cel mai înalt grad, la nivelul redactării „în retortă“ a fiecărei leme, dicționarul se vădește a fi fost amplu gîndit și ca plan global de redactare, ca operă care nu poate fi realizată decît pe etape bine proiectate. Astfel, rezistînd tentației de a amîna publicarea dicționarului pînă la finalizarea lui definitivă într-un singur opus extrem de voluminos, de sute bune spre o mie de pagini, greu de tipărit pentru editor, dar greu și de mînuit și de transportat pentru cititor, echipa Georgescu ne-a propus, atît specialiștilor, cît și publicului cult în general, o variantă de work in progress foarte accesibilă, pe fascicole/volume. Au apărut, pînă acum, trei, între 2012-2015. Premiul îl primește ultimul volum tipărit, dar publicat – în economia generală a dicționarului – ca volumul I. Litera investigată, A (A, a, alpha), ocupă, ca inițială, cca. 15% din totalul cuvintelor-titlu din orice dicționar al limbii vechi grecești. Este litera cea mai bine reprezentată în orice dicționar vechi grecesc. Faptul se reflectă, cantitativ, și în numărul de pagini ale acestui al treilea volum apărut. El însumează 629 de pagini, în vreme ce celelalte două, anterior apărute, dau, împreună, abia 449 de pagini, adică, și reunite, cu 80 de pagini mai puține decît un singur volum, acesta, al treilea publicat.
Acestui proiect foarte cuprinzător de prim dicționar modern de limbă greacă veche în cultura română i se potrivesc întru totul cuvintele unui frumos proverb african, citat de cei trei autori în „Cuvîntul înainte“ la volumul apărut în 2013: „Dacă vrei să mergi repede, mergi singur. Dacă vrei să mergi departe, mergi împreună.“
Liviu Franga este decanul Facultăţii de Limbi și Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti şi secretar general al Societăţii de Studii Clasice din România.
