„Povestea mea se întîmplă în comunism“ – interviu cu regizorul Andrei GRUZSNICZKI

Cel de-al doilea film semnat de Andrei Gruzsniczki, Quod Erat Demonstrandum, va concura anul acesta la TIFF pentru Trofeul Transilvania. L-am întrebat pe regizor dacă e vorba despre o poveste de amor sau una despre comunism, despre opţiunile estetice şi aşteptările pe care le are de la publicul românesc.

Quod Erat Demonstrandum a fost selectat în competiţia TIFF de anul acesta. Ce înseamnă Festivalul de la Cluj pentru dumneavoastră?

Festivalul de la Cluj este „acel“ moment din an aşteptat atît de industria locală, cît şi de cea internaţională, pentru a se întîlni cu producţii cinematografice de cele mai multe ori de referinţă pentru evoluţia fenomenului cinematografic.  

În fiecare an, finalul de mai înseamnă, pentru cinefilii români, Festivalul de Film Transilvania. Dar nu numai pentru români. În zona festivalurilor de film, cam toată lumea de „afară“ ştie, a auzit sau a fost la Cluj măcar o dată. Ceea ce vorbeşte de la sine despre importanţa acestui festival. Care este şi un clin d’oeil asupra producţiei româneşti de film „la zi“. Şi pentru că filmul românesc este foarte bine cotat în acest moment în Europa, mulţi vor să vadă ce se mai produce la noi. Ceea ce e mai mult decît măgulitor.

În plus, Clujul a devenit un loc important de networking. Care este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le face un festival de film: să adune creativi şi filme, şi să-i pună în contact. Cunoaşterea este putere, nu? Cunoscînd ceea ce fac ceilalţi, asta îţi poate da inspiraţie şi putere. De multe ori, poate fi un stimulent.

Mergeţi de obicei la TIFF? Regizorii români au spus de multe ori că la Cluj au avut parte de un public ideal pentru filmele lor.

Sigur. Merg atît pentru public, cît şi pentru atmosfera festivalului. Şi, evident, pentru filmele pe care TIFF-ul le propune în diferitele lui secţiuni.

În altă ordine de idei, TIFF-ul este important pentru mine, ţinînd cont că aici a avut loc prima întîlnire a filmului meu de debut (Cealaltă Irina) cu publicul românesc. Iar acum, coincidenţă sau nu, cel de-al doilea film al meu va fi văzut pentru prima dată în ţară tot la Cluj. După experienţele pe care le-am avut pînă acum la festivaluri din afara ţării, va fi interesant de văzut reacţia şi poziţia publicului nostru faţă de acest film.

Quod Erat Demonstrandum e o poveste despre comunism sau una de amor?

Nu este o poveste despre comunism, ci se întîmplă în perioada comunismului. Sigur că filmul are elemente specifice perioadei, dar vreau să cred că este o poveste despre iubire, despre prietenie, trădare, înşelare şi alegere, poveste care poate fi plasată oriunde şi oricînd. Nu cred că este un film documentar despre comunism, deşi există multe secvenţe care funcţionează ca nişte vederi din epocă, secvenţe care nu duc neapărat povestea mai departe, dar ne fac să înţelegem mai bine personajele. De exemplu, momentul în care protagonistul merge şi vinde sticle goale.

Pe de altă parte, este o poveste despre „graniţe“. Poveste care, astăzi, este la fel de actuală. Dificultatea cu care circulam noi, din România socialistă, în Occident, nu diferă de constrîngerile pe care le au astăzi mulţi oameni din afara Uniunii Europene în a pune piciorul pe acest nou „tărîm al făgăduinţei“. Din acest punct de vedere, consider că este o poveste care transgresează graniţele temporale. Sigur, filmul meu este indisolubil legat de comunism. Dar să nu uităm că întotdeauna au existat constrîngeri, iar oamenii vor fi mereu obligaţi să facă alegeri. De aceea mi-aş dori să fi ieşit o poveste universal valabilă. Întotdeauna trecutul e important pentru că, dacă ne uităm cu atenţie, el se repetă. Recte, trecutul nostru sub comunism este important tocmai ca să nu repetăm greşelile din acea perioadă.

Acţiunea filmului se petrece în anul 1984, iar protagonistul e un tînăr matematician, care decide să publice o lucrare ştiinţifică, într-o revistă americană. Cum aţi ajuns la acest story?  

Istoria din spatele acestui film e mult mai lungă, căci perioada lui de gestaţie şi de realizare a durat destul de mult. Am pornit de la o poveste pe care o ştiam din anii ’80, a unui personaj care pleacă în străinătate, într-o ţară din Vest, rămîne acolo şi încearcă să-şi aducă apoi şi familia. Cine nu ştie va afla acum că acest lucru era greu. Foarte greu. Cine ştie îşi va reaminti că reunificarea familiei în acea epocă putea să dureze şi ani întregi. Timp în care fie cel plecat, fie cei de acasă îşi făceau alte vieţi. Uneori se regăseau, dar nu era uşor după o despărţire atît de lungă. De aici am plecat. Apoi, săpînd şi discutînd cu cei de la producţie, am ajuns la o poveste care se întîmplă în ţară şi e spusă din perspectiva celor rămaşi acasă şi care trebuie să se descurce singuri să ajungă în străinătate, la cel plecat.

Aveţi vreo legătură cu zona asta a matematicii (vă întreb pentru că personajul jucat de Sorin Leoveanu e un as în domeniul său)?

În anii aceia, eu eram student la Facultatea de Electronică. Aşa că ce ţine de matematică în film vine din experienţa mea. Iniţial, personajul meu era inginer electronist. Dar studiind epoca şi citind foarte mult despre această perioadă, am ajuns la o carte – Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva securităţii, volumul despre matematicianul Octav Onicescu, care a fost în vizorul securităţii pînă în 1979, cu patru ani înainte de a muri. Şi exista acolo, în toate acele rapoarte şi note care îl vizează, un fel de fascinaţie a detaliului insignifiant. Sigur, erau lucruri pe care azi le găsim pe Facebook despre aproape fiecare dintre noi. Dar atunci păreau lucruri fundamentale: reţetele de mîncare, dioptriile ochelarilor şi tot ce mai discuta maică-sa la telefon. Însă întrebarea supremă a oamenilor care îl ascultau, dar care nu se pricepeau la matematică, era: omul ăsta e sau nu valoros în domeniul său? Pentru că ei evident nu aveau de unde să ştie ce urmăresc sau ce ascultă, de fapt. Şi atunci, trebuiau să apeleze la alţi matematicieni care să le spună ce şi cum.

De aici ideea să-l redefinesc ca matematician pe Sorin Leoveanu. Pentru ca supravegherea lui să aibă acest aer absurd.

Bănuiesc că reconstituirea epocii n-a fost deloc uşoară. Cum aţi reuşit să găsiţi toate elementele de scenografie?

N-a fost uşor deloc, aşa că o să-i mulţumesc lui Cristi Niculescu, scenograful filmului. E adevărat că şi noi, cei de la regie sau cei din echipa de producţie a filmului am căutat imagini reprezentative prin albume, arhive, care să redea atmosfera epocii. A fost dificil, nu de puţine ori. De exemplu, calculatorul Coral, care în anii ’80 era în toate fabricile româneşti. Acum a fost imposibil să găsim unul funcţional, aşa că am combinat două altfel de aparate ca să putem să le avem în film.  

Pentru un efect de autenticitate şi mai mare, aţi optat să filmaţi în alb-negru. Imaginea e semnată de Vivi Drăgan Vasile. Aţi luat această decizie de la început?

Ideea a fost a producătoarei Velvet Moraru, care mi-a sugerat să avem o imagine alb-negru. Ideea se plia foarte bine pe amintirile mele despre acele vremuri: griul de pe străzi, cenuşiul caselor, lipsa de culoare în costumele oamenilor, alb-negrul fotografiilor. Propunerea aceea a devenit filmul de azi.

La sfîrşitul anului trecut, Quod Erat Demonstrandum a fost prezentat în competiţia oficială a Festivalului de Film de la Roma şi a obţinut Premiul Special al Juriului. Ce gen de reacţii a stîrnit şi cum credeţi că va fi receptat aici?

La Roma a fost marketat ca un film despre comunism. A fost uimitor, sala era plină de oameni tineri, de 20-30 de ani. Apoi, au fost oameni care veneau din foste ţări comuniste, care ziceau: „La noi a fost la fel.“ Aici, cei care nu ştiu despre ce a fost vorba vor veni să vadă ce e cu comunismul ăsta, iar cei care ştiu vor veni ori să-şi aducă aminte, sau or să zică n-a fost aşa, a fost altfel.  

a consemnat Ana Maria SANDU