Polona...tot română, dom'le...
Textul pe care-l puteţi citi mai jos a cîştigat concursul de reportaj „Polonia pe fundal“ organizat de Institutul Polonez de la Bucureşti. La concurs au fost primite 14 texte, dintre care două n-au fost încrise, deoarece nu întruneau condiţiile prevăzute de regulament. Autorii lucrării cîştigătoare cît şi cei trei participanţi cărora li s-au acordat menţiuni vor fi recompensaţi cu premii constînd în cărţi şi albume de muzică poloneză. Pentru textul cîştigător, motivaţia deciziei juriului a fost că „lucrarea conţine un episod de viaţă autentică, o experienţă personală trăită într-un mediu polonez, relatată într-un limbaj viu, cu umor, textul demonstrînd un bun simţ al detaliilor.“
Dacă iei rapidul de două şi-un sfert din Praga înspre slovacul orăşel Zilina, dar atenţie! te scobori la graniţa cu leşii, ai timp să prinzi ultima legătură, neferoviară de altfel, înspre Cracovia. Adică ai timp să întrebi la ceheştile informaţii turistice din gară încotro e graniţa propriu-zisă, dacă se poate trece pe jos şi dacă autogara de care ai auzit nu e cumva doar un zvon. Ai, de asemenea, timp să aştepţi răspunsul în englezeşte şi să mulţumeşti, amabil şi stîlcit, în ceheşte. Ai timp s-o iei la pas, să treci oarecum circumspect hotarul natural – acel pîrîiaş cu peştişori cît degetul adunaţi sub cascadă – şi să sui nişte serpentine molcome ca firea polonezilor de şes. În fine, ai timp să te vezi în sfîrşit în Polonia, în vîrful oraşului de graniţă; să reuşeşti să opreşti doi-trei oameni surprinşi de-o surprinzătoare ploaie de vară, ca să te lămureşti unde e pînă la urmă promisa autogară. N-ai timp să împaci direcţiunile, dar mai ai timp să mergi pe intuiţie. Adică înainte. Şi într-adevăr, dacă o ţii drept şi dacă microbuzul nu s-a umplut pînă la sosirea ta, astfel plecînd mai devreme de şapte jumătate, zăreşti maşina aşteptîndu-te, iar pe şofer îl vezi inspectînd roţile cu piciorul şi fumînd ultima ţigară înainte de ultima cursă din această seară.
Noi am prins această mitică legătură pentru Cracovia şi ne-am spus că nu poate fi vorba de noroc: trebuie că cehii şi polonezii s-au vorbit între ei întru binele călătorului internaţional. Am chicotit apoi îndelung la gîdilelile acestei idei trăsnite şi, bucuroşi de bafta avută, am ocupat două locuri destul de în faţă. Maşinuţa s-a pus neîntîrziat în mişcare. Drepţi în scaun de atîta entuziasm, ne-am pus pe întors capul dintr-o parte-n alta, cu atenţia suricatelor-santinelă. Pe geam rulau colinele poloneze, ample şi verzi ca iarba care le acoperea. Pînă la prima staţie n-a fost mult. Acolo a urcat un domn care, după ce a dat noroc cu şoferul şi şi-a plătit biletul cu monede dinainte numărate – a fost evident –, i s-a adresat doamnei care şedea în rîndul din faţa noastră: „Pojma jezjio cija?“ Doamna l-a poftit să „jeazjeje“ şi el acolo aşa, iar noi, prompţi şi categorici, am tras cu mîndrie concluzia de rigoare: poloneza... tot română, dom’le... Apoi, imitînd prin şuşoteli curiosul accent, ne-am amuzat înfundat de această aproximativă coincidenţă lingvistică, pînă ce, la următoarea oprire, o doamnă, dornică să împlinească o simetrie a personajelor din această poveste, a urcat şi, în timp ce maşina pornea din nou la drum, l-a întrebat politicos pe domnul din dreapta noastră, faţă: „Iest voie ji mie ace?“ Gluma noastră de mai devreme se îngroşa. Asta iarăşi a sunat aproape ca-n româneşte. Ne-am promis că pînă la sfîrşitul şederii în Polonia verfificăm teoria care, dacă adineaori ne-a părut hilar de falsă, acum, iată, ameninţa să devină năucitor de probabilă.
Cracovia ne-a găzduit trei zile. Noi am fost, cred, doi oaspeţi care s-au ridicat la înălţimea primirii: am luat mai mult decît puteam duce, dar (aşa e cu oraşele astea) n-am putut lua tot ce ni s-a oferit. Experienţa noastră a fost totuşi un tot – de la haihuilul pe străzi pînă la căutarea unor locuri precise, trecînd prin rătăceli scurte (asta ni se întîmpla de obicei prin jurul prînzului) şi prin învîrtiri în cerc pentru care nu ai nevoie decît de o hartă şi de două păreri. Seara, după umblet, obişnuiam să ne oprim pentru o bere la un local ce ne cucerise încă din prima zi cu numele lui complicat: începea cu „p“ şi conţinea un număr considerabil de „j“-uri. Drept care i-am zis cum am ştiut noi mai bine: „La pijamale“. Aici ceream două drafturi de Litovel (Litoral dacă ne-ntrebaţi pe noi) şi, eventual, cîte o votcă, musai recomandată de barmaniţa care trebuie că se pricepea. Apoi, înainte de plecare, ieşeam în faţa localului pentru o ţigară, fumatul fiind nepermis în toate restaurantele, băruleţele şi cafenelele cracoviene. Am înţeles că doar în „Dekanat“ se fumează. N-am putut totuşi să ne prezentăm acolo pentru atîta lucru.
Din Cracovia voiam să ajungem la Berlin. Am studiat cu doamna de la recepţie ofertele companiilor de transport şi, înspre îngrijorarea ei, am ales autostopul. Ne-am luat la revedere, nu înainte să ne promită că ne ţine camera, aşa, în caz că încercarea noastră urma să eşueze. La periferia oraşului, pe şoseaua ce leagă Cracovia de Wroclaw semnele erau bune: două tinere, cu rucsaci în spate, aşteptau şi ele „la ocazie“. Le-am întrebat încotro merg, iar ele ne-au răspuns scurt şi încîntat: „To Spain.“ Ei, şi noi să nu ajungem pînă la Berlin? Două minute mai tîrziu ele plecau cu întîia maşină oprită. Ne-au lăsat cartonul lor cu Wroclaw, iar în scurt timp o dubiţă a tras pe dreapta. Am pus rucsacii în spate şi, dînd să ne-aşezăm pe scaunul dublu din faţă, am văzut că acesta era ocupat cu tot felul de mărunţişuri. Asta era şansa. L-am întrebat pe şofer: „Pojma jezjio cija?“ El s-a scuzat grăbit, a eliberat scaunul şi ne-a invitat să ne-aşezăm. Ei? Apoi am demarat. Drumul continua.
