„Poezia este forma unei revolte”

- interviu cu Teodor DUNĂ -

Cît de dispus eşti să experimentezi în poezie? 

Orice carte cu adevărat valoroasă este rezultatul unui experiment. Există, pe de-o parte, un tip de experiment încărcat cu o doză de agresivitate, de combativitate mai mare, care-şi propune să modifice un anumit orizont de aşteptare, prin noutate – noutatea devenind miză şi scop în sine; e acel tip de experiment care îşi denudează procedeul, cu osatura vizibilă. Pe de altă parte, experimentul poate fi mai puţin epatant, putîndu-se manifesta în structurile profunde ale operei respective, într-un mod mai discret şi subtil. A experimenta poate însemna să nu fii actual, să nu vorbeşti despre nimic din ceea ce ţine de această lume, să încerci să reactualizezi, să reînvii anumite „teme“ sau cuvinte considerate vetuste şi pernicioase. 

A experimenta, pentru mine, înseamnă să mă întorc la un anumit fel de a concepe poezia care, odată cu postmodernismul, a cam încetat să mai existe. Şi nu e acea întoarcere ironică, melancolică, acea întoarcere istoric-detaşată la ceea ce poezia propunea ca mod de comunicare. Este un efort de reumanizare a poeziei, dacă pot spune astfel, o încercare de a o reapropia de „om“, de a o face să semene cu un corp viu care este foarte aproape de tine. Şi această reumanizare implică o detextualizare a poeziei. Poezia nu e, pentru mine, un construct conştient de propria textualitate, ci o anumită voce care vorbeşte despre alte lumi, şi ele, astfel, încep să existe, să te înconjoare – măcar pentru o vreme. 

Te modifici comportamental în momentul în care ai ideile pentru o carte nouă, dar ea nu e încă pregătită să te lase s-o scrii? 

Cînd cărţile pe care le scrii au o structură narativă romanescă, nu este nevoie decît de o singură idee. Acea idee înseamnă, pentru mine, că pot vedea, pot simţi cu tot trupul o lume, a cărei semnificaţie o pot intui, dar nu aş putea să o traduc în limbaj denotativ. O lume care începe să se mişte în mine. Este ca o invazie pe care nu o pot opri. Ceea ce sînt de obicei dispare şi mă simt locuit de acel straniu altcineva sau altceva. Dar, în acelaşi timp, lumea aceea nu poate fi vorbită pentru că trebuie găsit limbajul acelei realităţi. 

Ideea cărţii De-a viul mi-a venit acum vreo trei ani, într-o seară de toamnă. Atunci m-am năpustit la lemnul biroului şi am început să scriu, după vreo doi ani în care orice pagină albă îmi făcea rău. Zeci de pagini în prima seară. Apoi a doua zi şi a treia încă vreo douăzeci. Încontinuu. Aproape un caiet întreg a fost umplut. Nu puteam să ies din casă, să vorbesc. Nu trăiam decît în acea lume. Mă comportam ca o vietate. Orice era în afara mea mă speria. Starea a fost la fel de intensă şi „extatică“ precum s-a întîmplat cu Catafazii. Numai că atunci, în 2005, mi-a ieşit. Acum nu. După vreo două luni, mi-am dat seama de eşec. Nu erau decît cîteva poeme „bune“. Nu înţelegeam cum o stare atît de intensă, de febrilă poate să dea la iveală astfel de poeme. Apoi un alt an şi jumătate am stat cu lumea asta în mine – şi lumile acestea se fac din ce în ce mai grele şi sînt din ce în ce mai insuportabile. O simţeam crescînd. Apoi, deodată, în cîteva zile, o jumătate de lume a ieşit din degetele mele. O lume potrivită, prielnică. Apoi iarăşi o tăcere de un an. Apoi iarăşi starea în care am simţit cu tot corpul – şi mîinile mele mişcîndu-se din nou în albul foii de hîrtie în acel timp prea puţin omenesc. 

Cărţile nescrise nu pot fi forţate să iasă din noi; ele sînt capricioase şi îndrăgostite de aşteptare. Aproape nimic nu le anunţă venirile şi plecările. Însă ceea ce cred eu că este hazard în aceste apariţii „epifanice“ este poate necesitatea lor, felul lor contorsionat de a se naşte. Uneori am avut impresia că există un sadism al cărţilor de sub piele. Sau poate ele singure hotărăsc care este momentul în care tu eşti pregătit să nu le înşeli. 

„Scrisul se aseamănă  uneori cu hipnoza“ 

Odată terminat un volum, te înstrăinezi de stările, lucrurile, oamenii care au fost în preajmă de-a lungul perioadei de scriere? 

Într-o lume încheiată nici o întoarcere nu este cu putinţă. Timpul şi spaţiul au un caracter monadic. Cîtă vreme eşti înăuntrul ei, nu poţi ieşi, iar ieşind, rămîi exterior pentru totdeauna. De aici şi dualitatea, contradictoriul actului de a scrie. O carte care se vrea scrisă doare, dar ieşirea şi depărtarea de ea sînt încă şi mai dureroase. 

Cît despre cei din preajma mea, rareori mi s-a întîmplat să scriu cu cineva în casă. Pînă şi cineva care doarme în altă cameră e prea mult. De cîteva ori, pe vremea Catafaziilor, dimineaţa, sora mea mă întreba dacă am scris noaptea, pentru că visase straniu. Îmi povestea visul. Eu tăceam. Îi arătam un fragment din poemul cel proaspăt. Era aproape identic cu povestea visului ei. Nici eu nu mi-aş dori să visez ceea ce scriu – aşa că singurătatea mea în acele momente e un act apotropaic pentru ceilalţi. 

Ţi s-a întîmplat să descoperi că memoria se joacă cu tine? 

Scrisul se aseamănă uneori cu hipnoza. Te face să-ţi aminteşti întîmplări pierdute pe vreun raft întunecos al memoriei, dar şi lucruri pe care nu le-ai trăit efectiv. Ajungi să-ţi aminteşti ceea ce ţi s-ar fi putut întîmpla. Întîmplările fiecărui poem autentic devin cumva propriile amintiri. Cînd scriam Catafazii mi-am descoperit o amintire destul de stranie. Eu întins în pat şi mama intrînd în cameră, întinzîndu-se peste mine să ia ceva din partea dinspre perete a patului şi părul ei lung, despletit, atingîndu-mi genunchii, şi eu devenind deodată foarte, foarte fericit, simţind o imensă căldură invadîndu-mi corpul, ea plecînd din cameră fără să-mi spună nici un cuvînt, fără să mă privească, de parcă genunchii mei nu erau acolo, de parcă eu însumi nu eram acolo – şi senzaţia de cîteva ore că părul ei a rămas lipit de genunchii mei. Mama mi-a spus ulterior că niciodată nu a avut părul atît de lung pe cît l-am bănuit eu. Deşi, scriind, am ajuns să ştiu cum miroase părul ei, şi, scriind, mi-am amintit cum arătau mîinile mele şi cum simţeau ele atunci cînd atingeau obiectele, zăpada, scara plină de haine care ducea în pod. Scriind, mi-am amintit cum e să atingi pentru prima oară. Cu toate astea, ştiu sigur că Novalis avea dreptate cînd spunea: „Cu cît mai poetic, cu atît mai adevărat“. 

Te-ai inspirat vreodată din compoziţia vreunui tablou, scriind un poem? 

Poezia, de mai bine de 150 de ani, este circumscrisă unei zone a negativităţii. Poezia se hrăneşte din acuta conştientizare a unei neadecvări, dintr-o frustrare, fie ea de ordin ontologic, biografic sau metafizic. Este forma unei revolte. Negativitatea ei uneori absolută înlătură senzaţia că există lumină. În acelaşi timp, este mai uşor – metaforic spus – să redai întunericul prin întuneric. Van Gogh m-a învăţat ceva: că întunericul poate fi exprimat cu ajutorul luminii, că poate să fie nevoie doar de lumină pentru a reda ţesutul celui mai adînc întuneric. Lumina caldă şi liniştită a lui Van Gogh este mai tragică decît toate contorsionările dramatice ale lui Bacon. Putem fi luminoşi, luminoşi şi fărîmiţaţi. Am luat cîteva kilograme din lumina lui Van Gogh şi o jumătate din cerul de deasupra Rhonului şi le-am aşezat în De-a viul. Am simţit nevoia de lumină, de acea luminozitate stranie care exprimă exact contrariul a ceea ce pare – pentru că sigur cîndva ne va fi dor de acea lumină caldă şi ne va părea rău că am uitat să vorbim despre ea. 

Ajuns la al treilea volum, te-a apăsat senzaţia de autodepăşire, de competiţie cu cele mai bune cărţi de poezie? 

Cred că un poet trebuie să fie lucid pînă la cruzime, în evaluarea propriei poezii. Cu fiecare carte pe care am scris-o, am vrut să ridic miza cărţii cît de mult am simţit că pot. E un risc care te ţine departe de calificativul „bun“, „OK“. Prefer cărţile cu miză însă ratate, celor doar „bune“, care nu riscă nimic. Pentru mine, poezia nu e o chestiune de receptare sau de vizibilitate, e o „problemă personală“ – şi-mi asum ne-vizibilitatea mea, raportată la alţi poeţi din generaţie cu mine, precum îmi asum şi „inactualitatea“ poeziei mele şi consecinţele acestei aparente defazări. 

Pentru a fi vizibil trebuie să depui un efort substanţial şi plictisitor şi să aplici tot felul de tehnici de marketing, care pe mine sau mă îngreţoşează, sau mă lasă indiferent, pentru că ele participă la obiectualizarea propriei poezii, înstrăinînd-o de mine, transformînd-o astfel în alteritate. Iar poezia este apropiere, apropierea însăşi. Din cauza asta nu am făcut aproape nimic legat de promovare pentru poezia mea. Nu ştiu dacă dintr-un orgoliu mascat, dintr-o imposibilitate structurală sau de teama depărtării ei de mine. 

După încheierea De-a viul-ului, de-a ce mai poţi fi? 

Credeam că o să mai scriu la cartea asta încă 50 de ani. Îmi părea o neputinţă încheierea ei. Norocul meu e că ea a vrut să se despartă de mine şi mi-a ieşit din mîini în cîteva zile, întreagă şi toată, sper. Probabil în castelul respectiv în sfîrşit voi putea scrie despre o lume care de mult mă obsedează. Va fi despre o lume liniştită. Cu o femeie care doarme într-un pat pe lîngă care trece un rîu cu păstrăvi. O femeie cu un nume desăvîrşit. Despre cineva care cîntă la un pian îngheţat, un pian care atîrnă legat cu frînghii de crengile unui copac. Va fi despre o lume frumoasă. Va fi despre iad. Sînt liniştit. Pot fi oricine.

a consemnat Andra ROTARU