Plezirism şi spirit critic
– Festivalul Naţional de Teatru, ediţia 2013 –
După zece zile de festival, încercăm să facem bilanţul. Pentru al treilea an consecutiv, selecţioner unic şi director artistic al Festivalului Naţional de Teatru a fost Alice Georgescu. Am întrebat trei critici de teatru ce le-a plăcut şi ce nu le-a plăcut din această ediţie.
● Oana STOICA
Nevoia de schimbare
De ani buni, Festivalul Naţional de Teatru generează discuţii despre structura sa – variabilă în funcţie de directorul artistic – şi, mai ales, despre selecţie. Controversele sînt aprige pe la colţuri şi blajine pe faţă. În esenţă, ele ar fi semn de sănătate sistemică, dacă în urma lor s-ar schimba ceva şi dacă ar trece de orgolii şi, uneori, de atacuri la persoană.
Ediţia din acest an, ultima din mandatul criticului Alice Georgescu, ar trebui să producă o schimbare majoră, nu doar cea a persoanei directorului artistic, ci şi a gîndirii întregului eveniment, pornind de la sensul şi scopurile acestuia. Situaţia în care gusturile unei persoane dictează întreg festivalul trebuie depăşită, întrucît îi anulează relevanţa. Sigur, gusturile transpar într-o selecţie, dar nu pot reprezenta singurul criteriu. Din cauza finanţării reduse şi incerte, dar şi a unui concept inert, FNT s-a restrîns în ultimii ani la un showcase şi cîteva evenimente conexe. Înţeleg că selecţia spectacolelor – cu mai multe diviziuni cu titluri irelevante şi criterii discutabile, aşa că le voi considera grosso modo – ar trebui să reprezinte o radiografie a peisajului teatral din România ultimului an, dar în acest caz, nu gustul selecţionerului ar trebui să primeze. Mă întreb în ce măsură criticii străini invitaţi şi-au făcut o imagine realistă despre teatrul din România, în condiţiile în care au văzut cu precădere spectacole conservatoare, unele care ţin de sfera muzeală, plus cîteva eşecuri. În ce măsură a fost relevantă şi ofertantă această selecţie pentru operatorii culturali străini?
FNT păstrează un model de festival revolut, care susţine şi propagă conservatorismul. Se nasc peste tot spectacole gata prăfuite, dar tocmai acestea ar trebui evitate în favoarea unor propuneri noi, incitante, a unor direcţii performative care acum se coagulează, a unor estetici personale care pot face parte dintr-un specific teatral autohton. FNT-ului îi lipseşte o viziune critică asupra producţiilor teatrale care să genereze un concept clar şi coerent. Spune ceva şi faptul că unul dintre cele mai puternice momente din această ediţie a fost show-ul dedicat Mariei Tănase, creat de Radu Afrim şi Vlaicu Golcea cu tinerii actori de la Gala „Hop“. Era în acel spectacol atîta viaţă cît nu a fost în restul spectacolelor la un loc.
● Mirella PATUREAU
Ieri şi azi la teatru, în aşteptarea zilei de mîine
Aşadar, niciodată toamna nu fu mai frumoasă sufletului nostru doritor de teatru... Am petrecut zece zile în inima festivalului, între teatrul de ieri, sau chiar de alaltăieri – vezi de legendă –, şi teatrul de azi, dintre care unul ar putea fi cel de mîine, dacă nu va deveni cel de alaltăieri... Ne încurcăm însă prea mult între adverbe, epitete şi metafore, pentru a vorbi de lucruri foarte simple. Am venit la FNT şi în faţa unui itinerar strict, deja trasat, am decis să-mi creez propriul drum, un pas pe cărare, un altul alături. E oare actualul festival slab, pentru că teatrul românesc actual nu oferă altceva? Ce a intrat şi ce a rămas pe dinafară? Greu să-mi dau seama, venind de departe, din cînd cînd, deşi cu ochiul şi urechea la pîndă. Am izolat şi am imaginat la rîndul meu două „focus-uri“ personale: Marius Manole – cu cîteva roluri pe măsură, căci actorul joacă peste tot cu totală dăruire, în ciuda pericolului, şi Radu Afrim – cu trei spectacole, fiecare o lovitură de maestru, atît de diferite şi totuşi legate de puternice fire subterane, ca nişte coarde de lumină incandescentă. Aici au fost drumurile mele „de inimă“, fără doar şi poate un teatru de azi. Am evitat însă mai multe titluri, din experienţă sau din instinct, şi bine am făcut, şi după plîngerile multora, complet dezamăgiţi, chiar enervaţi, mai ales că metafora asfinţitului de soare ca un solid criteriu de selecţie i-a enervat şi mai tare. Fără detalii, căci mi se va reproşa pe bună dreptate că nu am avut curiozitatea sau masochismului să le calc pragul. Am fost însă de bună voie să mai văd şi alţi cîţiva creatori despre care ni se promite că fabrică teatrul de mîine. Deocamdată, nu am înţeles de ce certificatul de naştere conferă automat titlul de noutate absolută a zilei de mîine, mai ales pentru spectacole ale unor tineri cu nimic diferite de cele fabricate încă în serie de colegii de „ieri“. Alexandru Mâzgăreanu vine cu o A douasprezecea noapte plină de amatorisme şi clişee îndoielnice – de pildă, intermezzo-urile rock, presărate ca semn al tinereţii nonconformiste (dar nu e Radu Afrim cine vrea), personaje de un ridicol silit, prea mult zgomot pentru chiar nimic... Cîteva momente lasă însă o undă de mister şi de imaginaţie: umbrele personajelor ce se desemnează în ceaţă, la început într-un dans lent, poate naufragiul iniţial care-i separă pe eroi, cheie ce se pierde însă în stilul de joc ce urmează. Malvolio, personaj ridicol şi chiar odios, fără îndoială, e afublat de un teribil accent unguresc, care mi se pare deplasat. Aria Reginei nopţii din Flautul fermecat şi trilurile sale readuc însă o bună voie trecătoare. Un răsărit de soare pierdut deocamdată în ceaţă. Complet ratat, după cum îl prevedea şi titlul piesei, Paparazzi sau un răsărit de soare avortat de Matei Vişniec, pus în scenă de Ovidiu Căiţa. Textul face parte din scrierile autorului din faza sa „absurdă“, stil pe care tînărul regizor îl ia în braţe cu entuziasm, punînd absurd peste absurd, delir peste delir, grotesc peste grotesc. Reiese un soi de monstru la pătrat, o absolută aiureală – cum ar spune un alt absurdist de tradiţie. Nu trebuie neglijat că personajele lui Ionesco sau micii burghezi din pînzele unui Magritte, de pildă, nu sînt decît nişte mici burghezi banali, cu pălărie şi baston, care rămîn ei înşişi în situaţii abracadabrante şi tocmai de aceea teribil de bizari. Deci, dacă aş fi vrut să caut cu tot dinandinsul teatrul de mîine, ar fi trebuit să mă duc peste drum, prin case şi pivniţe gata să se prăbuşească. Am fost, astfel, undeva într-o casă dărăpănată, pe lîngă Biserica Armenească, cartierul copilăriei mele, să regăsesc Nostalgia lui Cărtărescu, într-un delir iniţiatic dirijat de Crista Bilciu şi Teatrul său de Foc, ce se hrăneşte precum caii din poveste, cu jăratec; să revin în pivniţa-bar de la Green Hours, unde urmăresc de ceva vreme creaţiile lui Eugen Jebeleanu, de la Don’t cry baby, la RETOX – acest ultim spectacol creat la Unteatru, cu actorii săi minunaţi, lipiţi de un zid de cărămidă aparentă, ca insectele care se ard la lumina flăcării; şi apoi să rămîn aici, la Unteatru, şi să descopăr pe o minusculă scenă turnantă, cum se învîrte dorinţa şi demenţa sudului lui Tennessee Williams, sub bagheta unui tînăr cuplu de regizori, Andreea şi Andrei Grosu, şi să am formidabila surpriză să descopăr victoria plină de speranţă a tînărului teatru independent... Spectacolul lor făcea parte însă din selecţia FNT-ului, iar juriul internaţional al festivalului le-a decernat marele premiu! Un pas înăuntru, un pas în afară, drumul meu a fost cu atît mai liber şi cu atît mai bogat. Mulţumesc, aşadar, festivalului că am putut privi cu insistenţă în afară, ca să regăsesc teatrul ce se face dincolo de ode şi timp!
● Ionuţ SOCIU
Hai Iu Iu
Nu voi trage concluzii asupra întregii ediţii. Prefer să aleg un singur spectacol, poate nu neapărat cel mai bun, dar cel puţin unul care a ajuns la mine într-un fel sau altul. Mi-am propus să nu mai fiu atît de cîrcotaş şi să dau prioritate pornirilor pleziriste. Şi uite-aşa, am ajuns la Hai Iu Iu Nu Hey You You, un spectacol conceput la Gala „Hop“ a Tînărului Actor, la Costineşti, realizat în cadrul atelierului „Maria Tănase – 1913-2013“ (coordonat de muzicianul Vlaicu Golcea) şi regizat ulterior de Radu Afrim. În acest caz însă, cred că accentul nu trebuie pus pe Afrim & Golcea; Hai Iu Iu Nu Hey You You nu arată ca un spectacol de autor, ci pare rezultatul unui proces de creaţie colectivă. Or, în condiţiile în care în jurul FNT-ului s-a tot vorbit, în ultimii ani, despre „baghete regizorale“, despre diferenţieri nete între teatru şi non-teatru, asta mi-l face şi mai simpatic. I-aş aminti aici pe Emoke Pal, Ruxandra Maniu, Melania Rusu. Aida Avieriţei, Simona Arsu, Irina Antonie, Amalia Huţan, Amalia Huţan, Lorena Luchian, Flavia Giurgiu, Alexandra Caras, Ioan Paraschiv, Dumitru Georgescu, Gabriel Sandu, Anghel Damian, Rareş Andrici şi Adi Bulboacă (video) – o echipă de oameni într-adevăr talentaţi, dar care nu fac din talentul lor simplu exhibiţionism. Am tot auzit, după spectacol, voci care spuneau că nu ar trebui să ne facem griji şi că teatrul românesc e pe mîini bune. O fi adevărat, nu zic nu, dar pe mine nu doar talentul lor m-a impresionat, ci şi atitudinea pe care au avut-o faţă de capacităţile lor: disponibilitatea de a fi autoironici şi lipsiţi de emfază (cum altfel o poţi omagia pe Maria Tănase?) şi uşurinţa cu care s-au scuturat de acele reflexe narcisice cu care sînt obişnuiţi în şcoală.
anchetă realizată de Matei MARTIN
Foto: A. Bulboacă