Pledoarie pentru Homo europaeus
– Cum ar putea eşua Europa (II) –
Ideea europeană s-a construit prin întîlnirea culturilor greacă, ebraică şi creştină. La răscrucea acestor culturi, care stau la bază şi care continuă să se rafineze, se regăseşte identitatea sub formă de întrebare. Aceasta este, rezumată, redusă la esenţial, teoria Juliei Kristeva despre Europa şi omul european. Săptămîna trecută am întîlnit-o la Institutul Francez din Bucureşti, unde a susţinut o conferinţă.
1) Omul european e unic şi nu corespunde nici unui model. 2) Omul european trebuie să încerce să-şi caute propriile adevăruri, cele mai incomunicabile şi cele mai secrete. 3) Omul european trebuie să fie capabil să creeze o comunitate la fel de deschisă precum, de pildă, spectatorii unui concert care ascultă aceeaşi muzică, avînd însă fiecare reacţii diferite. 4) Omul european trebuie să fie capabil să-şi chestioneze această identitate singulară, trebuie să fie poliglot, deci să fie capabil să înţeleagă limbajul celuilalt, să intre în lumea celuilalt. 5) Omul european trebuie să fie capabil de revoltă.
Există un psyche francez, germanic, slav? Şi-n ce măsură există şi un psyche european? Iată o temă care-i macină pe sociologi şi antropologi. Şi încă mai e o temă de dezbatere. Pentru Julia Kristeva, limba imprimă o anumită mentalitate. Istoria politică, istoria economică formează, şi ele, caractere, obiceiuri, constrîngeri. Convingerile religioase marchează, şi ele, profilul fiecărei naţiuni. În Europa, aceste identităţi naţionale sînt supuse banalizării şi metisajului. Cît de departe putem merge trasînd diferenţele? Dar insistînd pe diferenţă, doar pe diferenţă, ne întoarcem, de fapt, în trecut. „Cred că asta încearcă să facă acum anumiţi oameni marcaţi de nostalgie: ei caută nişte rădăcini în comportamente ancestrale, caută tipologii etnice sau religioase care, deşi există, sînt, totuşi, mobile.“ Pentru Kristeva, esenţial e numitorul comun. În lumea de azi, identitatea e un cult (eşti evreu, eşti homosexual, eşti femeie, eşti catolic – şi eşti mîndru că eşti ceea ce eşti). Uneori, mîndria e atît de mare, încît se transformă în fanatism: începi să nu-i mai suporţi pe ceilalţi. Şi în culturile europene găsim uneori acest sentiment – crede Kristeva, numai că noi am elaborat şi un alt mecanism: identitatea nu e un cult, ci o întrebare. „Cine sînt eu?“ e un principiu identitar în sine. El face parte din marile achiziţii ale culturii europene şi nu se regăseşte în imediat, în cotidian, ori printre stereotipurile cele mai răspîndite. În asta ar consta şi marea forţă a noastră, a europenilor. Căci este şansa de a rezista fanatismului şi blocajului identitar. Identitatea europeană e cu geometrie variabilă. Avantajul e flexibilitatea. Riscul: fragilitatea. Dacă astăzi au apărut în Europa anumite tendinţe populiste & naţionaliste e şi pentru că această „identitate sub formă de întrebare“, cum spune Kristeva, e greu de asimilat. Fondul cultural e insuficient – retorica identitară europeană trebuie analizată, explicată, chestionată. Mai ales pe fondul crizei şi al nereuşitelor în plan social şi economic. Ceea ce azi numim Uniunea Europeană a pornit ca un proiect economic şi atît. Sentimentul (com)uniunii nu se poate însă baza doar pe aceste interese economice. Dacă eşuează principiul identităţii europene, dacă nu se răspîndeşte cu un autentic sentiment al apartenenţei, atunci Europa ar putea, într-adevăr, să eşueze şi ea.
Ceea ce se întîmplă acum e că de fiecare dată cînd apare o criză, oamenii îşi spun că e din vina Europei, că mai bine am rezista singuri, noi, românii, noi, francezii, noi scoţienii – crede Kristeva. Aceasta ar fi „o viziune arhaică şi suicidară“. „Putem să fim mîndri de naţiunea noastră sau de regiunea noastră, dar trebuie să fim conştienţi că supravieţuirea depinde de organism în ansamblu. Această dialectică a singularului şi a grupului trebuie gestionată în acelaşi timp de naţiuni şi de o Europă unită, de o Comisie care să fie mai atentă la cultură şi nu doar la datorii, la moneda unică şi la schimburile comerciale.“
Foto: wikimedia commons
