Pianul solo e un animal foarte ciudat <p>- interviu cu Lucian BAN -
Am locuit în multe părţi ale New York-ului, în Queens, în Manhattan, acum stau în Brooklyn, care e un bastion al culturii de avangardă. Apartamentul e foarte aproape de Brooklyn Academy of Music, o zonă foarte interesantă, sînt foarte mulţi muzicieni şi artişti acolo. Cînt în majoritatea locurilor în care se cîntă la New York; de la scene de prestigiu pînă la cluburi mai mici, low-key, cum le numesc americanii, dar care sînt foarte creative. Într-un articol apărut în New York Times acum ceva vreme, autorul spunea că dacă vrei să simţi adevăratul puls de azi al jazzului nu trebuie să te duci în Blue Note sau în Village Vanguard, ci în alte cluburi, mai prăfoase, cum sînt Barbes, Cornelia Street Café sau Jazz Gallery. În momentul acesta, Brooklyn tinde să devină foarte la modă, mai ales pentru artişti. Încet-încet, preţurile foarte mari ale chiriilor au împins lumea boemă afară din Manhattan, iar Brooklyn a devenit un debuşeu artistic extrem de bine conturat. De exemplu, în urmă cu şapte-opt ani, cele mai faimoase galerii de artă se concentrau în Chelsea, Manhattan. Acum, polul acesta s-a mutat în Williamsburg, Brooklyn, unde fabrici vechi şi clădiri abandonate au fost renovate şi transformate în locuinţe cochete şi galerii de artă luxoase care atrag agenţi mari din întreaga lume. Au apărut magazine de muzică, cluburi, galerii, s-a continuat mişcarea de dospire artistică începută în anii â60 în Soho, continuată apoi în East Village şi împinsă acum, odată cu această migraţie dictată de interese financiare, dincolo de rîu, în Brooklyn. Cît despre prietenii mei de acolo, mare lucru nu ar fi de spus, 90% dintre ei sînt muzicieni. De toate felurile şi de toate vîrstele, chiar dacă cei mai mulţi dintre cei cu care am lucrat sînt mai în vîrstă decît mine. Am avut această tendinţă, instinctuală, de a lucra cu muzicieni foarte valoroşi, mi-am dorit să învăţ mult şi să cresc repede, ca nivel artistic. Cum traversaţi recesiunea; de unde vă vin banii? O mare parte a veniturilor mele vine acum din Europa. Pentru că în America, în general, şi în New York în special, recesiunea economică e un fenomen real pentru toată lumea, nu e un concept abstract ori ceva resimţit doar de corporaţii. Dovada elocventă e faptul că anul acesta s-au închis mai multe cluburi legendare de jazz, printre care Tonic şi Knitting Factory. Mecanismul e simplu: pe vreme de recesiune lumea nu mai merge în cluburi şi restaurante, proprietarii nu mai pot suporta chiriile mari, muzicienii nu mai vin fiindcă nu pot fi plătiţi. Se ajunge la un blocaj financiar care duce, în multe cazuri, la închiderea cluburilor de jazz sau transformarea acestora în localuri cu alte destinaţii. Există şi situaţii fericite, cum e cazul muzicianului John Zorn, fost acţionar la Tonic, care s-a încăpăţînat şi a deschis un alt club, The Stone, care operează altfel decît toate celelalte: e deschis doar două ore pe seară, nu vinde băuturi alcoolice, iar banii încasaţi pe bilete merg în totalitate la muzicienii care concertează. E un proiect dedicat muzicienilor, mai ales celor de avangardă, care funcţionează pe bază curatorială; în fiecare lună e un anumit muzician care e curator al programul susţinut financiar de Zorn. Viaţa muzicienilor nu este liniară; există perioade în care ai oferte substanţiale, care alternează cu perioade mai slabe. Din fericire, aceste perioade mai slabe financiar pot fi foarte creative. Poţi să ai un turneu sau să lucrezi la un album sau să faci alte proiecte. Eu mai fac şi altceva: scriu muzică de teatru, de film, de dans. În anumite perioade susţin workshop-uri sau am studenţi particulari. Aveţi o relaţie foarte apropiată cu teatrul; cum merge? Am scris muzică de teatru încă din România, şi am continuat şi la New York unde am avut şansa să lucrez cu celebrul regizor şi teoretician Richard Schechener. Muzica originală pentru Philosopher Fox a fost nominalizată în 2006 pentru prestigiosul Innovative Theatre Award. În această vară am început să scriu, în România, muzica pentru un spectacol de teatru, Macbeth, dar, din păcate, teatrul la care lucram, cel din Tîrgovişte, a fost desfiinţat, dacă poţi să-ţi închipui, de oficialii oraşului! Faptul că fac şi altceva îmi balansează capacitatea de a trăi ca freelancer. The Romanian-American Jazz Suite Aţi cunoscut muzicieni români în America, şi dacă da, cum aţi relaţionat? Nu prea sînt muzicieni români de jazz în America. Poate unul sau doi, pe care eu îi ştiu, şi mă refer doar la cei de jazz. Cei mai mulţi s-au reorientat spre muzica clasică, unde poţi percuta mai uşor piaţa americană, or, eu nu mă prea intersectez cu această lume. Aţi perceput vreodată, printre muzicienii de jazz din România, vreo notă de invidie pentru succesul dvs.? Nu, niciodată! În primul rînd, nu sînt foarte mulţi muzicieni de jazz în România. Apoi, cred că se bate prea multă monedă pe aceste lucruri. Am o relaţie foarte bună cu toţi, de la Garbis Dedeian şi Mircea Tiberian şi pînă la cei mai valoroşi tineri, care sînt foarte deschişi: chitaristul George Dimitriu, saxofonistul Cătălin Milea, chitaristul Sorin Romanescu sau contrabasistul Arthur Balogh. Mulţi dintre ei au plecat la şcoli din străinătate şi au progresat enorm. Va fi foarte greu pentru cei care au rămas acasă să ţină pasul cu ei. Concluzionînd, nu, nu am simţit invidie printre muzicienii de acasă, şi nici nu am stat să plec urechea la bîrfe. Îmi pare rău doar de faptul că nu sînt mai uniţi, mai organizaţi, să formeze o mişcare care să creeze oportunităţi. Bineînţeles, împreună cu promoterii, oficialităţile şi cu publicul. Povestiţi-mi despre proiectele cu muzicienii americani şi despre albumele scoase în America. Într-adevăr, discurile sînt documentele carierei unui muzician şi sînt cu atît mai importante pentru un muzician de jazz fiindcă fiecare fixează un anumit moment din evoluţia sa ca artist. Am scos două albume în ţară, la casa Green Records, sub titulatura Jazz Unit, un CD live (primul album de jazz live din România) şi un album de studio, care a şi fost cel mai bun album de jazz al anului în 1999. Apoi am plecat la New York, iar primul disc editat peste Ocean a venit în 2002, Somethinâ Holy, un duet cu saxofonistul Alex Harding. Duetul este o formulă destul de neobişnuită, chiar şi în State, mai ales pentru un album de debut, dar eu am avut mereu o apetenţă deosebită pentru această formulă. A urmat Premonition, în formulă de cvintet, cîteva luni mai tîrziu, în care apare şi contrabasistul Chris Dahlgren care a lucrat mult cu Anthony Braxton. În 2005 am participat ca pianist pe albumul The Calling, al cvintetului lui Alex Harding, pe care am cîntat alături de unul dintre cei mai mari baterişti contemporani, Nasheet Waits. Tot în 2005, Jazzaway Records a editat ceea ce consider cel mai bun album al meu de pînpă acum, Playground, cu cvartetul Asymmetry, din care făceau parte Jorge Sylvester la saxofon, basistul Brad Jones şi bateristul Derek Phillips. Un an mai tîrziu, a apărut la CIMP Records albumul unui proiect foarte drag mie, Tuba Project, în care am avut onoarea să cînt alături de unul dintre cei mai mari tubişti de jazz ai lumii, Bob Stewart. Care este povestea albumului The Romanian-American Jazz Suite? Acest disc are o istorie lungă. În anul 2004, am venit la Bucureşti împreună cu saxofonistul sopran Sam Newsome, printr-o bursă a unei fundaţii americane, pentru a demara un proiect bazat pe muzică românească. Am scris atunci cîteva schiţe, după care am revenit doi ani mai tîrziu, printr-o altă bursă, oferită de Chamber Music of America, pentru a dezvolta proiectul, care are la bază o culegere de colinde a lui Iosif Herţea. Angajamentul includea şi un concert la întoarcerea din România, ocazie cu care cei de la Institutul Cultural Român de la New York au fost entuziasmaţi de rezultat, ceea ce spune mult şi despre schimbările în bine ale celor de la ICR. Recunosc că eu nu am călcat în acea clădire timp de opt ani de zile, fiindcă erau deplorabile echipele care lucrau acolo înainte. Imediat după acel concert, Corina Şuteu şi Oana Radu s-au implicat direct în proiect şi ICR a sponsorizat cîteva concerte şi workshop-uri la diverse universităţi din New York, o experienţă care ne-a revelat cît de bine reacţionează tinerii americani la muzica tradiţională românească re-orchestrată pe jazz. Succesul a fost atît de mare, încît s-a dorit imediat ca acest experiment să fie transpus pe disc sub forma unui album, cu sprijinul financiar al ICR. Astfel, în iulie 2008, albumul a fost lansat în America şi a avut, incredibil, cronici mai elogioase decît toate celelalte albume ale mele, care sînt mult mai hardcore jazz decît acesta. Cum a fost în turneul american? Am fost în turneu în cinci cluburi, cam jumătate din circuitul de elită american. Am lansat discul la New York, la Jazz Standard, am mers apoi la celebrul Yoshiâs din San Francisco, după care am ajuns pe scena de la Jazz Bakery, din Los Angeles, clubul în care înregistrează live muzicieni ca Charlie Haden sau Brad Mehldau. Ultimul concert din turneul american a avut loc la Regatta Bar Jazz, din Boston, aflat în imediata vecinătate a celebrelor Harvard University şi Berkeley School of Music. Turneul a primit cronici elogioase în publicaţii legendare precum Los Angeles Times sau Jazz Times, ceea ce ne-a convins să facem şi un turneu european, sponsorizat tot de ICR şi produs de Tsahara Production din Olanda, care a debutat cu lansarea de ArCuB, la Bucureşti, pe 19 octombrie, cuprinzînd apoi concerte în Estonia, Belgia, Olanda, Austria, Polonia, Cehia şi Franţa. Albumele dvs. nu se găsesc acum în România. Se va remedia această situaţie? Într-adevăr, asta a fost o mare problemă, sper că se va rezolva în curînd. Îmi părea foarte rău, ca român, că albumele mele se găsesc peste tot în Europa, în America, chiar şi în Japonia, dar în România nu. În curînd se va rezolva şi asta, am discutat deja cu cei de la "Cărtureşti", ei vor fi distribuitorii mei oficiali. I-am pus în legătură cu casele de discuri, rămîne să stabilească între ei detaliile tehnice. O întrebare-clişeu, dar care are indiscutabil farmecul ei: enumeraţi-mi trei discuri de referinţă pentru dvs. ale unor pianişti. Thelonious Monk Trio din 1956, cu Oscar Pettiford şi Art Blakey, apoi Paul Bley, oricare dintre Open to Love (nr. 1972) sau Alone Again (nr. 1974), şi Andrew Hill solo. Desigur, există şi alţi pianişti peste care nu pot trece cu vederea, cum sînt Keith Jarrett, Herbie Hancock, Randy Weston sau Abdullah Ibrahim. Pe cînd un disc de pian solo? Ohoo, îmi stă în cap de mult acest proiect, dar pianul solo e o chestie aparte, e un animal foarte ciudat. Am cîntat solo, mult. Cel mai important e să găsesc un pian care-mi place... De fapt, ştiu un pian care-mi place, e cel de la studioul Systems Two, din Brooklyn, care e un instrument faimos. Este pianul de la Carnegie Hall, pe care a cîntat odinioară Glen Gould. Cei de la Carnegie au făcut o greşeală de management la un moment dat şi l-au vîndut, iar de atunci tot încearcă să-l răscumpere, dar fără succes. Deocamdată sînt ocupat cu acest album proaspăt, care e prima mea re-vizitare a muzicii româneşti. Apoi vreau să înregistrez materialul cu Elevation Quartet, care e unul dintre cele mai puternice proiecte ale mele. Dar va veni vremea şi pentru discul solo. a consemnat Cătălin TOADER
