"Perfecţiunea moţăie în memoria noastră pasivă"

interviu cu Nora IUGA La începutul anului, revista Cuvîntul a acordat Premiul pentru Cartea de Poezie a anului 2005 volumului Norei Iuga Fetiţa cu o mie de riduri (Editura Cartea Românească), iar săptămîna trecută, în nr. 3-4 al Bucureştiului Cultural, suplimentul revistei 22, mai mulţi critici literari au votat acelaşi volum în cele mai bune cinci cărţi de poezie ale anului trecut . Pe măsură ce îmbătrîniţi, vitalitatea dvs. creşte. Asta nu vă sperie chiar deloc? Ştiu şi eu? Mă gîndesc că, dacă miliardarii se tem cel mai mult de hoţi, prin analogie, cu atîta viaţă în mine, în mod normal ar trebui să-mi fie frică de moarte, nu? Cînd mai trăia mama şi avea vîrsta mea de acum, mă miram de cîte ori rîdea - şi rîdea mult -, pentru că eu credeam că bătrînii sînt conectaţi continuu la moarte, pe deplin conştienţi că scurtcircuitul se poate produce în orice secundă. Dar aici intervine un mic paradox. Uneori îmi închipui că sînt un balon şi viaţa asta toată intră în mine. Cîţi metri cubi de aer, de hidrogen, de heliu, pentru o biată piele subţiată! Şi deodată poc! - dar nu simţi propria ta explozie, n-ai timp s-o simţi. Cred că aşa o să fie. Aţi mărturisit că romanul Sexagenara şi tînărul este 90% biografie, aţi intitulat o carte Lebăda cu două intrări, aţi afirmat de-a dreptul că v-a plăcut enorm să faceţi dragoste şi că orice comunicare puternică cu un bărbat, indiferent de vîrstă, o simţiţi erotic. De obicei, erotismul jenează, la dvs. pare firesc. Ce ştiţi dvs. şi noi nu ştim? Ştiu sigur, pentru că am descoperit cu propriul meu trup, că iubirea e Dumnezeu. Aici nu mai încape nici o ambiguitate, nici o aproximaţie, nici o nuanţă. Să fie clar, cînd spun asta nu mă refer la iubirea de mamă, de frate sau de patrie... Mă refer chiar, şi numai, la iubirea dintre bărbat şi femeie, despre care Angela Marinescu spune "vai, ce lucru oribil! ", iar eu văd fervoarea îndrăgostitului şi inspiraţia poetului suprapunîndu-se perfect ca jumătăţile unui fruct rotund - nimic altceva decît reîncarnarea stării de graţie, menită să ne aducă aminte că sîntem cetăţeni ai Edenului şi tînjim să ne repatriem. Cum să nu rîdă ei de mine, cînd eu însămi rîd de mă prăpădesc! Sigur că sînt ridicolă; dar uneori mie îmi place să fiu ridicolă, e şi ăsta un act de curaj - curajul de a-ţi arăta natura în superba ei alteritate. Aşadar, ce pot să fac? Sînt ca adolescenţii; clocotesc de entuziasm. Port un zeu în mine, parcă aşa se traduce asta: permanent sînt îndrăgostită fără obiect, trăiesc la modul frenetic intensitatea distanţei, a lipsei de finalitate care potenţează dorinţa. Practic nu am nici un merit. Pe lumea asta totul se poate reprezenta şi substitui. Cred că instinctul meu erotic este extrem de inteligent, de adaptabil; cînd i-a paralizat mîna dreaptă a început să scrie cu stînga. În locul unui bărbat se poate iubi un mesteacăn sau o broască ţestoasă numită Goldie; cînd atingi frunza să simţi mîna lui, cînd atingi piciorul broaştei să simţi o distanţă lungă, o sosire tîrzie... În termenii erotismului, care sînt diferenţele dintre o carte tradusă faţă de o carte scrisă de dvs.? Dacă privesc scrisul ca pe un act erotic, mă asigur tot mai mult că el chiar asta este. Orice vărsare în celălalt presupune o acumulare de substanţă care trebuie să ne scoată din noi şi să ne toarne în altcineva. Între donator şi primitor se creează mereu un cîmp magnetic dătător de plăcere. Senzaţia e mai intensă cînd îmi scriu propria carte. Simplificînd, traducerea e un act cu prezervativ. Scrisul personal nu suportă protecţia. E pe propria răspundere. Are Dumnezeul lui, ca beţivii, ca nebunii. De ce seduce naturaleţea? Pentru că e mai generoasă decît toleranţa sau mila. Naturaleţea le îngăduie celor de la galerie să se simtă egali cu idolul lor şi, în consecinţă, să-i atingă performanţa. În general ne dăm în vînt după idolii care-şi etalează slăbiciunile în public. Sub fotografiile lor sîntem gata să scriem Ecce homo şi să ni-i facem modele. Sînt periculoşi naturalii aceştia; îşi dau seama curînd cît de profitabilă e naturaleţea şi încep s-o speculeze. Îi ştiu bine, nu mă întreba de unde! Borges spunea că oglinzile sînt sinistre pentru că multiplică gesturi inutile. Dvs. spuneaţi undeva că oglinda e o convenţie . Fără îndoială că gesturile sînt prelimbajul nostru de bază, paleolimbajul redus la posibilităţile trupului, aşadar simplu şi primitiv. Ce curios că recurgem la el mereu cînd cuvintele ne sînt insuficiente. Gesturile sînt mult mai cinstite decît cuvintele. Uneori mă gîndesc că aşa cum săpunurile, parfumurile şi toate produsele cosmetice ne ascund mirosul specific şi ne împiedică să ne găsim pereche potrivită adulmecîndu-ne, la fel şi cuvintele ne ascund gesturile, cinstitele, spontanele gesturi ale tandreţii barbare despre care nu prea mai ştim nimic. Culmea, mie nu gesturile mi se par inutile, ci cuvintele, cînd prea multe şi de prisos, cînd insuficiente! În ambele cazuri trebuie să apelăm la gesturi, aşa cum nişte alpinişti ajunşi pe Nanga-Parbat au fost salvaţi cu ajutorul unui aparat Morse pentru că telefonul mobil nu avea semnal... Oglinda e o convenţie în măsura în care şi ceasul şi calendarul sînt convenţii. Dacă nu s-ar fi inventat toate grozăviile astea indispensabile, probabil că bătrîneţea nici nu ar fi existat. Ar fi fost doar o indispoziţie sau o oboseală şi, în cele din urmă, am fi avut vîrsta pe care ne-o simţim, nu cea pe care o socotim sau ne-o vedem.Ştiu că aţi vrut să vă faceţi actriţă . Am visat scena o viaţă întreagă. Părinţii m-au păzit cu cerbicie de rampa după care tînjeam, de costum, de machiaj, de mască, reprezentînd pentru mine mereu faţa mea cea mai ascunsă şi adevărată: balerină, actriţă. Sînt sigură că acel gheizer subteran, în punctul acesta fusese programat să ţîşnească, dar dacă n-a fost lăsat, ce şi-a zis: Vă arăt eu vouă, găsesc eu ceva la schimb de-o să rămîneţi cu gura căscată! Şi m-am văzut proiectată pe scena poeziei. Nu cea din creierul meu, nu cea mîzgălită pe dosul facturilor Romtelecom sau Electrica, nu cea învîrtită pe toate feţele în maşina de scris Adler din 1931, nu, ci chiar pe scîndura vie, halucinantă, m-am pomenit, în faţa rampei, îmbibată de inconfundabilul ei miros de lemn, de praf, de vopsele... Am apărut în faţa publicului la Viena, la Teatrul "Odeon", la Teatrul Mare din Struga, pe scena Ateneului Român şi mi-am spus poemele, propriile poeme. Deci n-am pierdut scena, altceva am pierdut. Am pierdut şansa de a lăsa, în memoria acelui public care mă cunoaşte abia acum, portretul artistului la tinereţe. Ca şi precedentele volume, şi Fetiţa cu o mie de riduri e dificil de clasat ca gen. Ce înseamnă literatura marca Nora Iuga? "Marca Nora Iuga", zici! Ador chestia asta. Lasă-mă să-mi savurez orgoliul. Ei bine, cred că nimic nu mă fascinează mai mult decît limbajul gîndului fără cîrlige de rufe, în voia vîntului suflînd din prăpăstii, torentul verbal bolborosind fără gură cum numai Joyce, Beckett, Jelinek şi... Nora Iuga, de ce nu!? Ascultă un fragment din Lebăda cu două intrări: "cette corespondence tr