„Pentru mine a scrie înseamnă să am o cameră subiectivă în locul ochilor“ – interviu cu scriitorul Sorj CHANDALON
S-a născut în 1952 în Tunis. Sorj Chalandon a fost reporter în Liban, Iran, Irak, Somalia şi Afganistan. A fost redactor-şef adjunct la Libération, iar din 2009 este redactor la săptămînalul de satiră politică Le Canard enchaîné. Romanul său Al patrulea zid a fost nominalizat anul trecut la Premiul Goncourt şi a cîştigat Premiul Goncourt des lycéens şi Premiul Liste Goncourt – le Choix Roumain.
Domnule Sorj Chalandon, aţi publicat primul roman în 2005 abia, la 53 de ani. De ce aţi aşteptat atît de mult pînă să debutaţi cu o carte de ficţiune?
Întîi de toate, pentru că n-am simţit nevoia să scriu. Cum eram jurnalist, nu simţeam această nevoie pe care o simt scriitorii. Dar în copilărie eram bîlbîit şi mi-am spus întotdeauna că într-o zi va trebui să scriu povestea unui copil bîlbîit. Am aşteptat această vîrstă, 53 de ani, nu pentru a scrie romane, ci pentru a scrie un roman despre un copil bîlbîit. Apoi, fără să-mi dau seama, am continuat.
Aţi fost reporter de război ani de zile. În ce măsură reportajele despre zonele de conflict v-au influenţat literatura?
N-aş spune că e acelaşi fel de scriitură, dar, în orice caz, am încercat întotdeauna, cînd eram plecat pentru reportaje, să scriu astfel încît persoana care va citi articolul meu să nu mai ştie dacă l-a citit sau l-a văzut. Pentru mine a scrie înseamnă să am o cameră subiectivă în locul ochilor; nu înseamnă să spun ce gîndesc, ci să spun ceea ce văd şi aud. Las analiştilor de la Paris grija să gîndească. Reportajele mele ar putea astfel să semene cu o scriitură romanescă.
Dar cum descrieţi violenţa într-un reportaj de război şi cum o descrieţi în roman?
Abordarea e aceeaşi. Dar scriu reportaj, ziua, şi literatură, noaptea. Şi găsesc că, noaptea, cuvintele sînt foarte diferite. Noaptea îmi acord timpul să gîndesc. Ce e paradoxal e că o bombă care cade, atunci cînd o descriu fiind acolo, face mai puţin zgomot decît atunci cînd mi-o imaginez noaptea, scriind. Deci cumva e mai violent cînd îmi imaginez pentru roman.
De ce, după ce aţi scris ani de zile reportaj de război, aţi simţit nevoia să vorbiţi despre violenţă şi prin literatură?
Cred că este pentru mine o modalitate de a mă reîntoarce la locurile cu pricina şi totodată de a mă îndepărta de ele. Cînd scriu noaptea, nu mă uit dacă e cineva în spatele meu care vrea să mă omoare, mă concentrez asupra scrisului.
Ce poate spune literatura mai mult decît textul jurnalistic?
Ceea ce e fundamental este că în literatură pot spune eu. Jurnalistul, după mine, nu are dreptul să spună eu. Vorbeşte despre ceea ce vede, despre ceea ce aude, despre durerea celorlalţi. Eu mi-am petrecut 22 de ani din viaţă descriind lacrimile celorlalţi. Şi am scris Al patrulea zid ca să las şi lacrimile mele să curgă.
Al patrulea zid este o metaforă pentru graniţa dintre realitate şi ficţiune. De ce aţi ales să vă intitulaţi astfel o carte despre violenţă şi libertate, despre pace şi război, despre revoltă?
Întîi de toate, „al patrulea zid“ e o noţiune din teatru, este zidul invizibil pe care îl creează actorul de teatru ca să-şi protejeze personajul de public. Îl protejează de rîsete, de fluierături... Dar pentru mine, „al patrulea zid“, în carte, este zidul pe care Georges, naratorul, îl va ridica între război şi pace, între viaţă şi moarte. Şi pentru mine este şi un fel de a da jos acest zid care mă desparte de cititor. Cînd descriu un masacru, cititorul este cu mine, nu mai e nici un zid între el şi război. Şi vreau ca ceea ce e de nesuportat pentru mine să fie de nesuportat şi pentru el.
Unde este situat acest „al patrulea zid“, ce e realitate şi ce e ficţiune în romanul dumneavoastră?
Unul dintre personajele acestei cărţi, dacă pot spune aşa, este masacrul din taberele de la Sabra şi Shatila. În septembrie 1982, miliţiile creştine libaneze au intrat în taberele de la Sabra şi Shatila şi au masacrat femei, bătrîni şi copii. Nu mai erau combatanţi acolo. N-aş fi scris niciodată acest roman, dacă n-aş fi intrat în tabăra de la Shatila. Tocmai pentru că am văzut Shatila, am văzut masacrul, am deschis uşile acelor case mici şi am văzut copii cu gîtul tăiat în acele case, pentru asta mi-am luat dreptul de a scrie, altfel n-aş fi făcut-o niciodată. Şi cealaltă parte a poveştii – cea de realitate ficţională – este că Georges va iubi războiul şi nu va mai vrea să se întoarcă acolo unde e pace. Eu am trăit asta, dar eu m-am întors. Georges însă nu se mai întoarce.
Romanul Al patrulea zid începe cu o scenă foarte puternică, o scenă de violenţă care se petrece în Liban. Cum aţi găsit tonul pentru acest prim capitol?
În prima scenă a acestei cărţi, care este în acelaşi timp şi ultima, un tanc sirian, pe o şosea în Liban, deschide focul asupra unui taxi. În acel taxi sînt Georges şi şoferul. Şi am început astfel pentru că voiam să fie de la bun început prezentă violenţa războiului. Pentru că eu eram în taxi. Pentru că tancul sirian a deschis focul asupra taxiului. Am trăit exact această scenă. M-am refugiat cu şoferul meu într-un garaj şi scena asta e începutul cărţii fiindcă e emblematică datorită figurii unui bătrîn palestinian. M-am nimerit într-o gaură de obuz, în interiorul acelui garaj, împreună cu un palestinian bătrîn care m-a luat de bărbie, şi-a întors faţa către a mea, m-a privit îndelung şi mi-a zis: „Tu ai văzut moartea, dar n-ai omorît.“ Iar Georges, în carte, ne spune: „N-am îndrăznit să-i spun că se înşela.“ Acesta e începutul cărţii şi marchează una dintre diferenţele majore între Georges, personajul şi eu însumi.
Personajul narator din Al patrulea zid, Georges, e născut în aceeaşi zi cu dvs., 16 mai. De asemenea, spuneţi explicit într-un interviu: „Eu sînt Georges.“ Tocmai ne-aţi povestit ce asemănări sînt între Georges şi dvs. Ce i-aţi mai împrumutat acestui personaj din biografia şi experienţa dvs.?
Georges este al doilea prenume al meu, sînt născut într-adevăr pe 16 mai, întreaga tinereţe pe care i-o dau lui Georges e de fapt tinereţea mea. Am fost un militant politic violent. Violenţa era nu doar modul nostru de a ne exprima, dar era singurul nostru mod de a ne exprima. Şi voiam să-i dau toate acestea lui Georges pentru că-mi aparţineau. Voiam ca Georges, la fel ca mine, să ajungă la război crezînd că ştie ce-i războiul, crezînd că acea luptă de stradă de la Paris era războiul. Şi voiam ca, odată ce va ajunge la război, să fie asemeni unui copilaş. Voiam să fie la fel de dezorientat ca mine, să-i fie frică, aşa cum mi-a fost mie, să fie rănit, cum am fost şi eu şi să nu mai simtă nevoia să se întoarcă, aşa cum mi s-a întîmplat şi mie. Un autor are o şansă extraordinară – poate să le dea tuturor personajelor o parte din el însuşi. Georges e partea mea întunecată, partea mea de naivitate şi, cîteodată, de prostie. Mai există un personaj, Samuel. El îi cere lui Georges să meargă în Liban şi să monteze piesa. El e cel care crede că violenţa e o slăbiciune. Samuel e partea mea luminoasă. Eu sînt un amestec de Georges şi Samuel. Dar Samuel moare înainte să ajungă la război pentru că am vrut ca Georges să meargă singur în Liban, fără partea sa luminoasă. Ca să fie doar el, războiul şi tenebrele. Şi ca să fiu sigur că Georges nu se va mai întoarce. Georges sînt eu, doar că eu m-am întors. Pentru că partea mea luminoasă m-a ajuns din urmă şi acum încerc s-o păstrez.
Ce reacţii aţi avut de la cititorii libanezi?
Am fost la Salonul cărţii de la Beirut şi îmi era cumplit de frică pentru că, de fapt, acolo romanul meu se întorcea acasă. Aveam în faţa mea oameni care trăiseră războiul, care făcuseră războiul. Nu poţi trişa cu asta. Cine e franţuzul ăsta care vine să ne povestească războiul nostru, cine este acest Georges care vrea să joace Antigona? Seara, la o întîlnire cu un public foarte numeros – erau cruci, erau văluri –, înainte să înceapă dezbaterea, s-a ridicat un om care purta o cruce şi mi-a zis: „Eu nu am întrebări, eu vreau doar să vă mulţumesc pentru că în cartea asta nu-i judecaţi pe cei care au sînge pe mîini. Eu am sînge pe mîini. Mulţumesc.“ Şi apoi s-a aşezat.
interviu difuzat la emisiunea Noua revistă vorbită de la Radio România Cultural
a consemnat Adela GRECEANU
Foto: wikimedia commons
