Patrimoniul Impex SRL
Se vinde Cuminţenia Pămîntului. E una dintre ultimele lucrări de mare valoare ale lui Constantin Brâncuşi, rămase în România. Statuia aflată în grija Muzeului Cotroceni a fost retrocedată proprietarilor, care doresc acum s-o valorifice. Preţul estimativ al lucrării: 20 de milioane de euro. Lucrarea este protejată de Legea patrimoniului naţional mobil şi este clasată drept „tezaur“. Asta înseamnă, printre altele, că proprietarul, oricare ar fi, nu are dreptul să scoată obiectul de artă de pe teritoriul României. Dar legea respectivă datează din anul 2000, deci dinainte ca România să adere la Uniunea Europeană. În lege se foloseşte termenul de „export“ – un termen care nu mai există în vocabularul legislativ intracomunitar. Poate sau nu poate proprietarul Cuminţeniei... să ducă obiectul de artă în Marea Britanie, să-şi decoreze vila sau să-l expună, să zicem, la Tate? Ambiguitatea legii îl poate îndreptăţi să spere că, dacă va fi prins, va putea justifica scoaterea lucrării în afara graniţelor, invocînd tocmai dispariţia graniţelor şi piaţa unică; desigur, în interpretarea iniţiatorilor, obiectele de tezaur constituie excepţii, şi ele nu pot părăsi definitiv teritoriul României. Uneori, cînd s-au constatat astfel de „exporturi ilegale“ – de pildă, în cazul brăţărilor dacice –, statul român a reuşit să recupereze obiectele de tezaur. Dar, orice s-ar spune, legea e ambiguă.
Pe de altă parte, obiectele de tezaur nu pot fi valorificate de proprietari decît în condiţiile în care statul îşi exercită dreptul de preempţiune. Asta înseamnă că Ministerul Culturii poate să negocieze direct pentru a cumpăra lucrarea de artă sau, în cazul unei licitaţii, să ofere vînzătorului ultimul preţ licitat.
Legi ca acestea nu mai există în multe state occidentale. Ele au fost adoptate tocmai de către statele foste comuniste, sărace, pentru a opri exodul valorilor de tezaur către Occidentul bogat. Paradoxul e că, dacă legea într-adevăr ar funcţiona, adică dacă ar putea împiedica de-adevăratelea „exportul“ obiectelor de tezaur, atunci statul nici măcar n-ar mai avea de ce să-şi exercite dreptul de preempţiune. Drept pe care – încă un paradox – oricum nu şi-l poate exercita din lipsă de fonduri (şi asta, în ciuda faptului că Ministerul Culturii e obligat, prin lege, să-şi asigure banii necesari). Da, Ministerul Culturii n-a prevăzut anul acesta şi nici anul trecut fonduri pentru aşa ceva. Nici n-ar fi avut cum – de abia a reuşit să finanţeze (o parte din) evenimentele majore, şi asta cu chiu, cu vai, după o rectificare negociată cu greu. Şi aici se văd carenţele legii, care, deşi obligă statul să-şi asume nişte cheltuieli, nu produce efecte. În cazul de acum, Ministerul va putea obţine bani din fondul de rezervă. Şi va intra în competiţie cu doi cumpărători privaţi din ţară şi, poate, cu Tate Modern.
De ce e important ca această lucrare să rămînă în ţară – şi într-o instituţie a statului? În primul rînd, pentru că un proprietar privat nu poate fi obligat s-o expună. Pe cînd, odată intrată în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă, ar putea fi văzută de mii de oameni şi „exploatată“ cultural şi turistic. Rămîne de evaluat riscul ca statuia să „plece“, într-adevăr, din ţară. Dacă statul garantează într-adevăr că tezaurul nu poate ieşi, legal, de pe teritoriul României, atunci acest risc e mic. Cine ar da un preţ atît de mare pe o lucrare de artă ştiind că n-o poate vinde, la o adică, în afara ţării; cine se angajează să îngrijească şi să restaureze, pe banii lui, dar numai la ateliere avizate de stat, o lucrare de artă de care nu poate dispune aşa cum vrea?
În aceste condiţii, mă întreb dacă e raţional, dacă e cuminte să plăteşti nişte milioane de euro pe o lucrare – excepţională, unică, valoroasă – care, pînă una-alta, e deja expusă într-un muzeu public şi n-are cum să dispară de-acolo. Orice ar fi, preţul plătit n-are cum să fie cel estimat iniţial.
Casa de licitaţii Artmark, care îi reprezintă pe proprietari, a lansat o campanie. Pe site-ul artmark.ro sînteţi îndemnaţi să votaţi dacă vreţi ca statuia să rămînă în continuare în proprietatea statului român şi să fie expusă la Muzeul Naţional de Artă sau să se permită exportul ei şi expunerea într-un muzeu important din lume. Pe principiul „nu ne vindem ţara“, foarte mulţi au votat acolo pentru păstrarea statuii în ţară. Campania în sine nu e dezinteresată. E încă un mijloc de presiune asupra unui stat sărac şi cu legi şchioape.
P.S. Nu cumva ansamblul monumental Calea Eroilor de la Tîrgu-Jiu e tot al lui Brâncuşi? Nu, n-a ieşit din ţară, e tot acolo: prost întreţinut, cu lucrări de restaurare executate neprofesionist şi la periferia tuturor circuitelor culturale şi turistice importante. În ce măsură această lucrare, cel puţin la fel de valoroasă ca cea pentru care se agită acum reprezentanţii Guvernului, constituie o prioritate pentru statul român?
