Paşi într-o expoziţie

Am ales o parafrază după titlul suitei lui Modest Musorgski pentru acest text pentru că exprimă ideea multimedia a expoziţiei: muzică, vizualitate, cadenţa timpului într-un spaţiu enorm. Dar ar putea însemna şi circuitul acordării de sens personal, atunci cînd nu eşti plastician, cînd priveşti inocent, eventual literat, mîndru că profesia discursului lasă fără apărare în faţa comentariului pe fiecare din celelalte discursuri (plastice), satisfăcut de faptul că vorbele prevalează în faţa formelor. Orice s-ar spune, gîndim în cuvinte şi limbajul noţional ne modulează percepţiile. Expoziţia e, în primul rînd, un colaj de impresii istorice. De la amestecurile fotografice şi compoziţiile apocaliptice amintind de David la Chapelle, pînă la mostre de artă monumentală şi afiş comunist. Veţi putea vedea, de exemplu, cum o banală agrafă de prins foile, desfăcută pe o suprafaţă albă, captează lumina într-un fel care îmbie la contemplare minute întregi (Moholy-Nagy, Piesă de sîrmă ). O simplă bucăţică de fier e un nod de sens. De la acest minieseu pînă la juxtapunerile de simboluri mari şi tragismul lucrărilor unui Anton Stankovski (Tunuri, o compoziţie în care geometria superioară a acestor maşini de război striveşte dantelăria inferioară a desenului cîtorva cadavre de dedesubt), impresiile comentatorului sînt multiple. Variaţii pe o temă cu Marilyn, decupaje pop cu dive hollywoodiene de mucava, abstracţii cu o perdea care deformează un pătrat (Duchamp, fireşte), autoportrete narcotice şi cu oglinzi deformatoare (Arnulf Rainer)... La etajul 4 al MNAC, proiecţii video. Cîteva filme contraindicate colericilor. Am vizionat două, nonevenimenţiale. Prin excelenţă, într-un film, trebuie să se întîmple ceva. Ei bine, dacă priveşti un film în care nu are loc, timp de 20 de minute, cam nimic, decît o lungă şi monotonă plimbare, concentrarea, nevoia de a pricepe de ce, se trezeşte. Nevoia de a da sens succesiunii de non-întîmplări, pereţilor goi, drumului, stîncilor care se succed, îţi arată, brusc, faptul că absenţa naraţiunii poate fi la fel de interesantă ca spectacolul. A-ţi fotografia, de exemplu, propria banală maşină, aşa cum face "personajul principal" într-o peliculă, în fiecare din cele mai banale peisaje în care "aterizezi" după ce mai mergi cu ea cîţiva kilometri, din cele mai banale unghiuri, după care să porneşti cu ea către alte şi alte locuri la fel de banale (aţi remarcat că platitudinea nu are grade de intensitate?) înseamnă a-ţi redescoperi existenţa, anodină, minunată, concretă. Pînă la urmă, aceasta e una din noimele artei: să înveţi să vezi.