„Paradisuri pierdute” de Eric-Emmanuel Schmitt, primul roman din ciclul „Străbătînd secolele”, din 21 februarie în librării

Străbătînd secolele, noul ciclu romanesc al lui Eric-Emmanuel Schmitt proiectat în opt volume și inaugurat de Paradisuri pierdute, se arată a fi o poveste de dragoste nemuritoare, care sfidează timpul, și totodată o amplă și amețitoare panoramă a istoriei umanității.

Romanul Paradisuri pierdute este disponibil în librării din București și din țară, pe Libhumanitas.ro și pe site-ul librăriilor partenere, din 21 februarie 2022.

Cărțile lui Eric-Emmanuel Schmitt s-au vîndut în peste 200 000 de exemplare în România.

Paradisuri pierdute este începutul unei aventuri unice, avîndu-l ca protagonist pe Noam. Născut acum 8 000 de ani, într-un sat lacustru, în sînul unei naturi paradiziace, acesta este silit să se revolte împotriva alor săi cînd o întîlnește pe fascinanta Noura, grație căreia se descoperă pe sine. Înfruntă și o calamitate palpabilă: Potopul. Revărsarea apelor îl împinge pe Noam în istorie și, printr-un accident inexplicabil și aproape fatal, îi hotărăște destinul extraordinar, eliberat de constrîngerile mortalității și împovărat de cunoașterea greșelilor omenirii.

Nota editorului francez

Străbătînd secolele lansează o provocare extraordinară: povestirea istoriei omenirii sub o formă pur romanescă, intrarea în Istorie prin istorisiri, ca și cum Yuval Noah Harari s-ar întîlni cu Alexandre Dumas.

Titanicul proiect îl frămîntă de treizeci de ani pe Eric-Emmanuel Schmitt, iar această aspirație a sfîrșit prin a-și croi destinul. La umbra celorlalte texte ale sale (romane, nuvele, teatru, eseuri), autorul a lucrat neobosit, adunînd informații istorice, științifice, religioase, medicale, sociologice, filozofice, tehnice, lăsîndu și în același timp imaginația să modeleze personaje puternice, impresionante, de neuitat, de care se atașează ori cu care se identifică.

Din această sinteză a formației sale intelectuale și a talentului de scriitor se naște o operă unică, iar aceasta ne poartă de la o lume la alta în sunet de fracturi culturale, scoțînd la iveală momente în care accidente, evoluții, revoluții ajung să modifice civilizații. Și, de fiecare dată, prezentul luminează trecutul în aceeași măsură în care epocile încheiate clarifică evul contemporan. Această incredibilă trecere prin secole începe de la Potop și se continuă pînă-n vremea noastră. Prin iubirile și luptele lor, personajele cheie întruchipează evenimente sau mutații majore.

Fiecare dintre cele opt titluri ale acestei imense aventuri editoriale este legat de o vîrstă decisivă a Istoriei lumii: 1. Paradisuri pierdute (sfîrșitul neoliticului și Potopul); 2. Poarta cerului (Babelul și civilizația mesopotamiană); 3. Soarele întunecat (Egiptul faraonilor și Moise); 4. Lumina fericirii (Grecia secolului al IV lea î.Hr.); 5. Cele două împărății (Roma și nașterea creștinismului); 6. Mistificarea (Europa medievală și Ioana d’Arc); 7. Timpul cuceririlor (Renașterea și descoperirea Americilor); 8. Revoluții (Revoluții politice, industriale, tehnice).

În seria de autor ERIC-EMMANUEL SCHMITT au apărut: Milarepa, Domnul Ibrahim și florile din Coran, Oscar și Tanti Roz, Copilul lui Noe, Viața mea cu Mozart, Secta Egoiștilor, Evanghelia după Pilat, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri, Visătoarea din Ostende, Pe cînd eram o operă de artă, Concert în memoria unui înger, Cei doi domni din Bruxelles, Elixirul dragostei, Otrava iubirii, Femeia în fața oglinzii, Noaptea de foc, Adolf H. Două vieți, Omul care vedea dincolo de chipuri, Răzbunarea iertării, Doamna Pylinska și secretul lui Chopin, Félix și izvorul invizibil, Jurnalul unei iubiri pierdute, Paradisuri pierdute.

Paradisuri pierdute de Eric – Emmanuel Schmitt

T raducere din franceză de Doru Mareș

Seria de autor Eric Emmanuel Schmitt, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2022

(fragmente)

Extenuat, Noam aruncă ziarele pe jos. Știe că gestul e pueril – de parcă respingerea mesagerului ar anula vestea proastă! –, dar realitatea îl covîrșește.

De ce?

De ce s-a „trezit“ ca tocmai așa ceva să descopere? La ce bun să revii într-un asemenea univers? Deși a cunoscut multe atrocități pe parcursul vieții, asta i se pare cu deosebire crudă…

Deschide televizorul. Apare direct Canalul 31 și crede că e o greșeală. Treizeci și unu de canale? Imposibil. Mai degrabă 31 este numele postului național libanez sau trimite la o dată celebră… Acționînd telecomanda, parcurge uluit optzeci de canale; la ultima sa călătorie, emiteau două sau trei..

Reportajele prezintă inundații, taifunuri, cataclisme, refugiați climatici, animale fugind, banchiză în derivă, litoraluri săpate de apele în creștere ale oceanelor.

Închide aparatul și suspină.

Nu se va culca. Va rămîne încremenit pe așternutul pe care nu-l mai desface. Va rămîne așa, vegetînd, așteptînd zorii lipsit de iluzii: ziua nu-i va îndulci chinul, nu-i va aduce răspunsul la întrebări, angoasa nu i se va potoli, ci doar îl va motiva să coboare din pat. Noaptea se-anunță infernală.

Dintr-odată, un gînd îl face să-și revină.

Ezită. Se teme să nu comită o greșeală.

Oare…

Gîndul insistă, sapă, se impune.

Da. Asta e… Trebuie s-o fac…

*

Noam nu mai suportă nimic. Nici somnul, nici veghea. Nici el, nici ceilalți. Nici conștiința, nici uitarea.

Săptămîna aceasta a dialogat cu ideea care-l fulgerase. În pofida evidenței, îi rezistă; în pofida forței, o respinge; în pofida interesului, întoarce capul. Dintotdeauna, viața i-a fost construită împotriva acestei idei. Cedîndu-i, ar capitula.

În fiecare dimineață se duce într-un bistrou din Mar Mikhael, cartier popular și la modă, comandă chelnerului dulciuri – prăjituri cu semințe de pin, cu fistic, cu scorțișoară, cu migdale, cu alune, cu cocos, toate presărate din belșug cu zahăr pudră – și, adulmecînd mierea, trandafirii, florile de portocal, studiază presa internațională.

Cel care trebuie să-i facă documente false de identitate nu s-a întors încă de la Byblos. Nevasta individului țipă repetîndu-i-o lui Noam și după figura ei trasă de exasperare îți poți da seama că bănuiește că i se pun coarne. Noam trebuie să aștepte. Ceea ce îi permite să se gîndească la următoarea acoperire… De multă vreme, la întrebarea „Cine ești?“ răspunde cu o minciună.

Cafenelele sînt inima unui oraș. Fără ele, acesta s-ar sufoca din lipsă de spații pentru reverie. Sub paletele ventilatoarelor, printre fumătorii de narghilea și bătrînii prinși de jocul de cărți, Noam ascultă atent cele ce se spun. În cîteva ședințe, ajunge să identifice trîndavul care-și consacră timpul pierderii vremii, cîrcotașul universal pentru care a gîndi înseamnă a înjura, pseudointelectualul a cărui satisfacție constă în a repeta teorii la modă, intelectualul veritabil, a cărui conștiință e neliniștită și febrilă. Plouă cu informații despre sărăcirea resurselor, dezastrul provocat de industrie, creșterea ireversibilă a temperaturii.

— Puteți refuza să ne ascultați, zice intelectualul de la bar, dar nu puteți contrazice știința. Iar aceasta ne învață că natura va face implozie.

Noam, care redescoperă deliciul de a lenevi, de a mînca, de a bea, își reproșează hedonismul.

Peste puțin, lumea nu va mai exista. Sînt unul dintre ultimii care o contemplă.

După care, mintea lui percepe prăpastia.

Peste puțin, lumea aceasta nu va mai exista.

Fiecare secundă devine tot mai greu de suportat. În plină fericire, primește o lovitură de pumnal: peste puțin, lumea va asuda, se va sufoca, va crăpa de foame ori de sete.

Niciodată…

Prezentul ia nuanțele nostalgiei.

În aceste clipe, gîndul acela se-ntoarce, ideea care-i luminase noaptea. Nu aduce o soluție, dar propune acțiune. Dacă ar realiza-o, ar putea combate vidul…

Beirutul își păstrase forța. Cu toate că barometrul a ajuns la roșu, în ciuda verii toride care face ca libanezii înstăriți să se retragă la munte, orașul sclipește, încîlcit, ardent, barurile și restaurantele oferindu-și terasele care nu se mai golesc. Tinerii își manifestă mîhnirea ziua și se bucură noaptea. Pesimismul, departe de a-i împiedica să trăiască, îi incită: ies din case, glumesc, trag la măsea, se-aprind, se dau mari, sar din petrecere-n petrecere, defilează în mașini decapotabile din care le urlă muzica preferată. Exact cum făceau odinioară părinții lor… Ca străbunii lor cîndva… O particularitate anume marchează orașul: gustul pentru viață. Veșnic îndrăgostit de efemer. Din veac în veac, din generație în generație, locuitorii Beirutului dansează pe un vulcan. Ce diferență este între ieri și acum? Altădată, acest colț al lumii era cel supus pericolului. În zilele noastre, Terra joacă acest rol.

Amestecîndu-se în mulțime, Noam iubește tandru această zi de azi plină de lumi pierdute, acest aici doldora de oriunde. În acest stufos cotidian simte mii de prezențe, țăranii care de mii de ani cultivă valea aceasta de lapte și miere, negustorii fenicieni, importatori de materii prime, exportatori de capodopere artizanale, grecii lui Alexandru cel Mare, egiptenii dinastiei Ptolemeilor, romanii, arabii musulmani, creștinii Europei cruciadelor, druzii, turcii, Imperiul Otoman, italienii republicilor Veneția și Genova, francezii, englezii, palestinienii, sirienii… Continentele converg în această fîșie îngustă, între spuma mării și zăpadă, tejghea pe care ajung mărfuri din Asia, Europa, Africa și Orient, răspîntie a o sută de drumuri deschise. Hoinărind pe străzi, Noam se bucură să noteze că pe-aici nu există nici limbă unică, nici politică unică, nici religie unică. Totul prinde rădăcini, nimic nu-ncremenește. Orașul rămîne mișcător, însuflețit. Pînă și în căruțul cu trufandale, tras de un bătrîn mîndru, își dă seama că există fructe de confesiuni diferite, struguri catolici, măsline ortodoxe, mere maronite, portocale sunite, tutun șiit și smochine druze.

Admira țara aceasta a cărei soartă e să ajungă mereu pe buza prăpastiei, dar să nu cadă niciodată în ea.

Seara, îl impresionează femeile. Toate femeile. Durdulia cu umeri mătăsoși și sîni care țîșnesc parcă, zvelta cu trăsăturile pure, subțirica înduioșătoare, uriașa dezinvoltă, tînăra cu pielea netedă, matura cu pleoapele fardate, bruneta, blonda, roșcata, cea marcată de vîrstă, cea greoaie, planturoasa senzuală, trîndava, vioaia, vorbăreața, taciturna, cea care dansează, cea care bea, cea care fumează, cea care rîde… Fiecare îi pare o taină captivantă, fiecare ascunde un mister de care visează să se apropie. Beirutul întoarce spre el chipul cu manejul lui de prințese sclipitoare. Uneori, privirile li se întîlnesc. Noam place. Știe. De cînd avea douăzeci de ani, corpul lui musculos și bine cizelat, fața luminoasă, horbota buzelor, ochii de antracit cu gene lungi atrag. Nu întreprinde totuși nimic, nici măcar atunci cînd priviri lungi, grăitoare i-ar da dreptul s-o facă.

Din cauza Ei?

Respinge ideea. Numai Ea există! Niciodată nu a existat altcineva în afara Ei! Trebuie să O uite.

Nu, nu se ferește să lege o relație, crede el, e doar din motive de integritate. La Beirut dorește femeile, nu o femeie anume. Asemenea unui adolescent, rîvnește în general, nu particularizînd.

Cît timp voi mai fi cinstit? se întreabă, în fiecare seară tot mai ispitit.

La miezul nopții, cînd sîngele îi înfierbîntă membrele, pentru a scăpa dorinței și a evita derapajul, se întoarce în casa văduvei Ghubril; dar și acolo i se întîmplă să parcurgă ziarele pentru a vedea dacă nu cumva, din întîmplare, O descoperă în vreo fotografie.