Ora vampirilor
Nu mai deschid de mult televizorul, iar la cinema mă duc doar însoţit – îmi e frică de secvenţe şi senzaţii tari. Unde te uiţi, numai violenţă (adesea nejustificată), chin şi groază. Pentru o vreme, am crezut că literatura e mai paşnică, mai ferită de grozăvii. M-am înşelat. Dau, tot mai des, peste cărţi din care ţîşneşte sînge. Uneori e vorba doar de cîţiva stropi purpurii care se preling ameninţător pe la legături, alteori găsesc pagini întregi îmbibate cu hemoglobină, în fine, mi se întîmplă să deschid o carte şi să fiu împroşcat cu şuvoaie sîngerii. Încetul cu încetul, odată cu vampirii care o populează, o anumită parte a bibliotecii mele s-a colorat în roşu. E un nou trend. Nu pentru literatură – căci primii vampiri au intrat în cărţi încă dinaintea inventării tiparului – ci pentru piaţa de carte: în căutare de public nou (sînge tînăr, cum s-ar spune), editorii îşi definesc noi oferte şi croiesc genuri pe placul cititorilor. E literatură la cerere. Harry Potter a deschis apetitul pentru fantasy – alte zeci de autori, mînaţi de editori, au mers mai departe, brodînd pe marginea poveştilor lui J.K. Rowling. Stephanie Meyer s-a impus cu Twilight – zeci de edituri culeg acum roadele publicînd poveşti despre vîrcolaci contemporani.
Am încercat să caut cîteva explicaţii sociologico-literare (dacă această alăturare îmi este permisă) pentru fenomen. Prima ţine chiar de piaţa de carte, tot mai aglomerată şi, prin urmare, tot mai competitivă. Ca să poţi concura pe o piaţă, trebuie mai întîi să-ţi găseşti un public specific, să-ţi formezi o identitate. Acum vreo douăzeci de ani, dacă o editură de prestigiu – cum e Suhrkamp, de pildă – ar fi iniţiat o serie de romane poliţiste, s-ar fi găsit nenumăraţi intelectuali publici care s-o critice şi sute de cititori care să-i boicoteze inclusiv colecţiile serioase, doar pentru că a abdicat de la imperativul calităţii, doar pentru că a acceptat compromisul comercial. Acum nu se mai miră nimeni că în Germania orice editură mare – chiar şi Suhrkamp – are serii întregi dedicate subgenurilor thriller, poliţist, fantasy etc. Cererea este, în acest caz, încurajată de ofertă şi susţinută de produsele conexe – gadgeturi inspirate de personajele de roman.
Pe de altă parte, există şi o evidentă deschidere a publicului pentru poveşti de groază. Romanele cu vampiri sînt de fapt nişte poveşti (aproape) clasice, nişte thrillere uşurele care acoperă deopotrivă nevoia de adrenalină şi înclinaţia spre romantismul soft. Ele propun personaje romantice adaptate, de regulă, contextului urban, basme palpitante pentru oamenii de azi. Sînt, de fapt, o descriere în formă edulcorată a violenţei cotidiene. Alteori, romanele cu vampiri oferă o alternativă: lumi paralele, fantastice, în care personajele centrale – atrăgătoare şi periculoase – îţi abat atenţia, de la mizeria de fiecare zi, cu mîrşăvii drăgălaşe.
Nu e literatură mare? E prea comercial? Cele mai multe romane cu vampiri se inspiră din literatura clasică şi dezvoltă teme din folclor. Sînt scheme simplisime, cu eroi şi antieroi, uşor de montat şi de demontat. În plus, cele mai multe romane sînt seriale: odată ce şi-a demonstrat puterea de seducţie, este folosit, pînă la epuizare, în cărţile următoare. Pe cît de captivantă e această literatură pentru publicul larg pe atît de detestată e de critica literară. Dar nici ignorată nu mai poate fi, de vreme ce a paralizat deja pieţe de carte din Europa Occidentală. O nouă disciplină paraliterară e pe cale să se nască: vampirologia.
