Opt miniştri în doi ani şi jumătate

Opt miniştri ai Culturii în doi ani şi jumătate. Din mai 2012 pînă la jumătatea lunii decembrie 2014 s-au perindat pe la Ministerul Culturii: Kelemen Hunor, Mircea Diaconu, Puiu Haşotti, Daniel Barbu, Gigel Sorinel Ştirbu, Kelemen Hunor (bis), Csilla Hegedüs. Un nou ministru al Culturii urmează să fie numit în scurt timp, probabil în persoana lui Ionuţ Vulpescu. Pentru un Guvern care se sprijină pe o majoritate confortabilă şi stabilă în Parlament, mi se pare simptomatic. Pentru un stat care acordă Ministerului Culturii sub 0,5% din PIB, mi se pare problematic. Şi iar mă întreb: la ce (mai) foloseşte Ministerul Culturii?

Astă-primăvară am publicat în Dilema veche un Dosar cu titlul „Ministerul Culturii – instrucţiuni de folosire“. Printre altele, am întrebat cîţiva foşti miniştri despre rostul Ministerului pe care l-au condus. Mircea Diaconu a răspuns atunci, sec: „La negocieri cu diferite partide-balama.“ Nu era genul de intervenţie pe care o aşteptam – mi-aş fi dorit un răspuns care să explice cum s-a poziţionat la propriul portofoliu. Privind înapoi, nu poţi să nu-i dai dreptate lui Mircea Diaconu: aşa e, portofoliul de ministru al Culturii pare să fi fost folosit în aceşti doi ani şi jumătate doar ca un fel de monedă de schimb, ca un bonus oferit partidelor care sprijină majoritatea, în schimbul susţinerii politice. Cu ce folos, mă întreb, pentru partidele care au obţinut, drept „bonus“, un portofoliu cu portofel atît de subţire? Şi, mai ales, cu ce folos pentru cei care ar fi trebuit să fie beneficiarii serviciilor publice produse sau finanţate de acest Minister?  

În ultimii doi ani şi jumătate s-a vorbit mai mult despre comasări, restructurări, tăieri de subvenţii şi litigii cu alte instituţii, decît despre calitatea actului cultural sau despre accesul cetăţenilor la cultură. N-am văzut, la nici unul dintre miniştri, abordare critică sau măcar grija de a sprijini evenimente sau instituţii care şi-au demonstrat deja viabilitatea. Ministerul s-a limitat să finanţeze principalele instituţii aflate în subordine şi să suporte cheltuielile cîtorva evenimente majore – dar pînă şi aceste angajamente minimale păreau uneori de nesuportat. Că banii sînt puţini – fatalitate! – o ştim cu toţii. Dar problema nu e dimensiunea bugetului, ci distribuirea fondurilor. De fapt, tot ceea ce reuşeşte să facă Ministerul e să întreţină o reţea relativ vastă, în stare de funcţionare la cota de avarie; să creeze subordonare şi dependenţă, să-i transforme pe creatori în umili pişcotari.

Apropo: despre oamenii de cultură s-a spus, de către reprezentanţi ai puterii, ba, uneori, chiar şi de către şefi ai unor instituţii menite să sprijine cultura (vezi cazul Andrei Marga) că sînt profitori, că sînt sinecurişti, că trăiesc pe picior mare din banii de pensie şi multe alte enormităţi. N-am auzit ca vreun reprezentant al Ministerului sau pe noul preşedinte al ICR să-şi ceară public scuze sau măcar să amendeze asemenea derapaje. Mă aştept ca noul ministru al Culturii să fie mult mai hotărît în acest sens: fie măcar ca să-şi justifice interesul pentru funcţia pe care urmează să o ocupe. Despre coerenţa politicilor culturale cred că nu ar mai fi de comentat nimic: titlul acestui text spune deja totul. 

Tot în 2012, printr-o decizie a Parlamentului, Administraţia Fondului Cultural Naţional  a pierdut finanţarea prin Loteria Română (care, pînă la acel moment, era obligată să vireze acestei instituţii o parte din încasări). Decizia Parlamentului, pusă în practică în 2014, lasă fără finanţare sute de organizaţii independente care accesau aceşti bani prin concurs. Practic, AFCN a rămas fără obiectul muncii, devenind o instituţie fără rost. Fondul destinat proiectelor culturale independente, oricum foarte redus, e acum înglobat în bugetul Ministerului Culturii. Finanţarea proiectelor independente va depinde, deci, de decizia (arbitrară) a ministrului, nu de evaluările din cadrul unui concurs. Bugetul este oricum necunoscut. Poate că înainte de numire ar fi fost un moment potrivit pentru viitorul ministru să pună şi nişte condiţii de acceptare a postului, printre care un buget pe măsura necesităţilor şi promisiunea revenirii la situaţia de dinainte de 2012 în ceea ce priveşte finanţarea şi funcţionarea AFCN.