„Oamenii trebuie să aibă memoria bunurilor spirituale” - interviu cu Susana BACA

Ministrul Culturii din Peru şi artist care a contribuit la renaşterea muzicii tradiţionale afro-peruviene, Susana Baca a fost capul de afiş al Festivalului Plai, desfăşurat recent la Timişoara. Cîntăreaţa a cîştigat un Premiu Grammy în anul 2002. În România, Susana şi-a lansat cel mai nou album – Afrodiaspora.

Aţi fost numită ministru al Culturii în Peru în luna iulie. Sînteţi prima persoană de culoare care este membră a cabinetului, de asemenea primul artist, primul muzician. Sînteţi şi prima femeie aflată în această poziţie? 

Nu, femei au mai fost.  

Într-un interviu pe care l-aţi acordat pentru The New York Times, imediat după ce aţi fost numită, aţi declarat că, cel mai probabil, noua funcţie va interfera cu timpul destinat muzicii. Cum se împacă cele două domenii? 

E ceva inedit. Sigur, uneori trebuie făcute compromisuri. Spre exemplu, am venit aici la festival pentru că promisesem asta înainte să fiu ministru. Cînd am acceptat funcţia, am spus, de la început, că am obligaţii pe care trebuie să le îndeplinesc. Am avut o carieră impecabilă, niciodată nu am lipsit, nu am lăsat baltă un concert, nu am întrerupt contracte, nu este felul meu de a fi. Şi acesta este un mod de viaţă, pentru că eu vin dintr-un mediu social sărac, dintre oameni care nu au posibilităţi şi, prin urmare, ne îndeplinim obligaţiile pentru că altfel nu avem credibilitate într-o lume în care totul este material. Dacă nu ai bunuri, măcar să ai cuvînt. 

Nu aţi făcut politică înainte de a fi numită ministru. 

Vă contrazic, am făcut! Pentru că din momentul din care ieşi în lume şi eşti conştient de ce se întîmplă, mai ales în ţări ca Peru, tu deja faci politică. 

Dar nu aţi făcut parte dintr-un partid. 

Asta, da. Dar eu fac politică în permanenţă, sînt conştientă de ceea ce se întîmplă în ţara mea, am traversat Peru aproape pe jos, îl cunosc, cunosc problemele oamenilor. Ştiu cît de rea este sărăcia! În unele locuri nu ajunge democraţia, nu există mecanisme de sănătate, de educaţie, nimeni nu controlează acele domenii, nici profesorii nu ajung acolo. Este un loc, cum se spune, în afara mîinii lui Dumnezeu, acesta este Peru pe care l-am cunoscut şi în faţa căruia eu m-am deschis... Apoi am fost dezamăgită mult de partidele politice şi am preferat să lucrez pe cont propriu, să fac în mod conştient ceea ce trebuie să fac. Spre exemplu, cu soţul meu am organizat un centru cultural. Este necesar să continuăm să ducem mai departe beneficiile culturii, în locurile unde nu există.  

În anii ’60 aţi locuit într-un cartier sărac, fără curent electric. Cum au fost acei ani ai copilăriei dvs.? 

Şi lipsa curentului electric are avantajele lui incredibile (rîde). Pentru că nu exista televizor, stăteam mai mult cu ceilalţi copii, citeam poezii, interpretam personaje, inventam scenete în care ne exprimam, făceam muzică, era un contact direct cu arta, pentru că trebuia să reuşim să ne simţim bine şi aceasta era formula. Dar înţeleg e nevoie şi de electricitate, nu spun că trebuie să ne întoarcem în acea lume fără curent electric, pentru că toţi copiii au dreptul să deschidă un calculator. Asta vor oamenii – progresul –, dar nu vor ca dezvoltarea să le contamineze apa care e atît de importantă pentru ei, nu vor să vină alţii, fără să ceară voie, să extragă minerale de pe pămîntul lor şi să otrăvească mediul. Pot să extragă minerale şi să investească fără să contamineze, îi va costa mai mult, dar aşa trebuie să facă. De exemplu, acum există o lege care spune că cei care se ocupă de asta trebuie să ceară permisiunea oamenilor pentru a exploata mineralele din comunitatea lor. Au nevoie de permisiunea oamenilor şi trebuie să îi asigure că nu vor contamina apa. Este foarte bună legea, tocmai a fost aprobată.

Care sînt planurile de viitor din poziţia unui artist care a trecut baricada şi a devenit ministru? 

Ideal este să se termine cu sărăcia. În termeni generali, trebuie păstrat respectul faţă de sat, de viaţa lor, de tradiţii, care sînt curajoase. Deşi globalizarea te trage după ea, oamenii trebuie să îşi aducă aminte, să aibă memoria bunurilor lor spirituale, cum ar fi poezia, poveştile, cunoştinţele, utilizarea ierburilor, a medicinei naturiste, toate acestea nu trebuie să se piardă. Trebuie să facem orice ca să nu se uite acest patrimoniu. Avem exemplul unui om al cărui tată a murit şi unicul lucru lăsat moştenire a fost o cantitate de seminţe de cartofi, care l-au făcut să devină milionar, după ce le-a folosit. Era vorba de o specie de cartofi dispărută, care a fost recuperată, pentru că omul respectiv ştia din moşi-strămoşi cum să-i cultive. Este un exemplu de cît de valoroase sînt cunoştinţele ancestrale. Practic, Ministerul Culturii abia acum se naşte, nu contează că, poate, eu nu îl voi mai conduce cînd lucrurile acestea se vor realiza. Important este că instituţia va fi acolo. 

Instrumente din perioada sclaviei 

Veniţi din Peru, o ţară cu o populaţie multietnică – amerindieni, africani, asiatici. Care este efectul acestui fenomen asupra muzicii pe care o promovaţi? 

Cultura se alimentează tocmai din aceste ingrediente, din oamenii care se amestecă unii cu alţii. 

Cum aţi descrie, în cîteva cuvinte, muzica afro-peruviană? 

Este o muzică cu moştenire africană, care se simte în ritm, care rezidă mult în percuţie, în modul de a cînta şi în felul în care chitara face contrapunct ritmic cu restul instrumentelor. Cînd asculţi o melodie afro-peruviană, simţi ritmul, dar simţi şi ceva care este partea moştenirii andine, a muzicii indienilor, care se amestecă şi dă acest rezultat.

Care sînt instrumentele mai vechi folosite în muzica afro-peruviană? 

Multe dintre instrumentele vechi îşi au originea în perioada sclaviei. Noi folosim, de exemplu, un instrument principal care se numeşte el cajon, o cutie de lemn pe care cîntăreţul se aşază şi în care bate. Instrumentul are o gaură în spate care influenţează rezonanţa sunetului, datorită spaţiului dinăuntru. Este special pentru muzica afro-peruviană. Sclavii nu aveau nimic, aşa că au început să cînte la ce găseau. În acest caz, instrumentul provine din cutiile în care se duceau fructe şi care erau folosite pentru cîntat. Mai avem butija, provenită din sticlele în care, pe vremuri, spaniolii aduceau uleiul de măsline. Ar mai fi şi la calabaza (dovleac), folosit uscat. Tot dintre instrumentele tradiţionale mai face parte şi el hierro (fierul) sau la campana (clopotul). La toate acestea se adaugă şi chitara, evident, cu stilul special de a se cînta la ea.  

Împreună cu soţul dvs. aţi fondat Instituto Negro Continuo, o instituţie care se ocupă de păstrarea folclorului. Am înţeles că, în acea zonă, în trecut, erau plantaţii de bumbac pe care munceau sclavi. 

Da, institutul e pe un teren unde se cultiva trestie de zahăr şi bumbac. Încercăm să menţinem moştenirea culturală, dar în acelaşi timp să îi ajutăm pe oameni să înveţe lucruri noi, pentru că au tot dreptul să folosească şi ei un calculator, Internetul, să aibă acces la toate lucrurile normale, să nu le considere privilegii. Am mers în acea zonă ca să convieţuim acolo, să ne lovim de aceleaşi dificultăţi. Spre exemplu, a fost un cutremur şi soţul meu a fost preşedintele echipei de reconstrucţie din acel sat. Ne-am zbătut foarte mult pentru ca lumea să aibă dreptul la acte de proprietate. Acest lucru nu exista înainte şi, în unele locuri, nu există nici acum. De aceea apar multe probleme, conflicte între comunităţi, pentru că oamenii nu au o restricţie clară a teritoriului. Aducem copii la institut, îi învăţăm muzică, să cînte la diverse instrumente, să danseze, să îşi asume trecutul şi să se simtă mîndri de patrimoniul lor. Aceasta este modalitatea de a-i aprecia, de a-i face să le crească stima de sine. Sînt oameni care toată viaţa s-au simţit ca făcînd parte din lumea a treia. Televiziunea le arată că dacă nu au pielea albă şi nu apar la televizor nu sînt oameni. Există persoane care zic: „De ce să deschid gura, de ce să fac o reclamaţie, dacă nu mă bagi în seamă? Eu sînt nimic“. Putem reuşi să-i ajutăm pe oameni, să-i facem să depăşească acest stadiu, dar este foarte greu, trebuie să începem de la zero. 

Versurile melodiilor pe care le cîntaţi sînt din folclor sau compuse de dvs.? 

Există versuri populare, versuri revitalizate, amestecuri între vechi şi nou, există autori favoriţi. De exemplu, Javier Lazo este un tînăr muzician care este pe aceeaşi lungime de undă cu mine. E foarte plăcut să lucrez cu el. De fapt, sînt legată de tineri. Ministerul are şi un comitet consultativ format din oameni importanţi, cum ar fi Mario Vargas Llosa. Din comitet face parte şi Rafo Ráez, un muzician rock care vine cu adidaşi şi pantaloni scurţi, dar este un om foarte apreciat pentru capacitatea lui, pentru ideile lui despre viaţă. E un muzician care nu are nevoie de interviuri, de publicitate, el doar anunţă concertele şi sala este plină. 

Din cine e format publicul dvs.? 

Discurile mele sînt ascultate de părinţii tinerilor de acum, dar mai este şi generaţia celor care au crescut cu muzica mea. 

Încercaţi să-i atrageţi pe tineri, totuşi, făcînd cover-uri după cîntăreţi cum ar fi Björk. 

Da, de fapt, tinerii mă atrag în aceste lucruri, pentru că atunci cînd sînt cu ei îmi arată proiectele lor, mă invită să cînt cu ei, asta mi s-a întîmplat cu Rafo. El mi-a spus: „Susana, ascultă Björk!“. Mi-a plăcut, m-a încîntat şi aşa am ajuns să fac ceva legat de Björk. 

Într-o lume paralelă, diferită de a noastră, ce aţi face? 

(Rîde.) Aş trăi făcînd muzică, dar mi-ar plăcea să schimb ce se întîmplă în Peru. Cred că politicii îi lipseşte luciditatea, mă întristează să văd că oamenilor li s-au furat iluziile. Dacă aş reconstrui lumea, nu ar dispărea politica, dar ar fi alta.

interviu realizat de Lavinia BĂLULESCU

fotografii de Sebastian TĂTARU