O lecție de cumpătare – influența maghiară asupra limbii române
Profilul unei limbi este determinat și de capacitatea acesteia de a integrare a elementelor străine, dar și de maniera de asimilare a acestora. Așa cum era de așteptat din partea unui membru al grupului de limbi și varietăți romanice, româna a asimilat în diverse epoci elemente din limbi înrudite genealogic, dar, în plus, a integrat și elemente provenind din idiomuri nelatine. Dintre influențele venite din partea unor idiomuri nelatine cu care româna s-a aflat de-a lungul timpului în contact, cea slavă și cea maghiară ocupă o poziție specială, nu numai pentru că au dat lexicului românesc un aspect singular în cadrul romanităţii, dar și pentru că rolul acestor două limbi în evoluţia românei a fost amplu dezbătut și evaluat din perspectiva multor prejudecăți și exagerări, de cele mai multe ori din motive care nu aveau nimic în comun cu cercetarea lingvistică sau cu datele istorice.
Puriștii din secolul al XIX-lea ar fi vrut ca elementele nelatine din română să fie eliminate, chiar dacă era vorba de termeni vechi, perfect integrați în limbă, iar reformele ortografice au fost – pînă tîrziu – condiționate de acceptarea influenței slave sau, dimpotrivă, de respingerea acesteia. Nici influența maghiară asupra limbii române nu a scăpat prejudecăților și exagerărilor, acestea reflectînd subordonarea cercetării lingvistice și istorice unor scopuri politice și ideologice. Începînd cu secolul al XVIII-lea, s-a încercat ștergerea – miraculoasă – a informațiilor despre Vlachi (cu variantele Blachi, Blazi etc.) cuprinse în cronici – dintre care Gesta Hungarorum și cronica notarului anonim al regelui Béla sînt cele mai importante – și plasarea lor în locuri potrivite. În anii ’40 ai secolului trecut, prezentarea contactelor dintre români și maghiari a fost făcută în termenii unei relații asimetrice (Gunda Béla a propus distincția între influență și preluare, prezentînd influența maghiară – la nivel lingvistic și socio-cultural – asupra românei în opoziție cu preluarea unor elemente românești de către maghiari). Mai puțin gravă, dar aparținînd seriei exagerărilor, este și plasarea procesului de traducere în românește a cărților sfinte și a celui de naționalizare a serviciului divin exclusiv sub tutela Reformei calvine (și luterane) și discutarea lor în manieră nediferențiată pentru Transilvania, Moldova și Țara Românească.
Nu este mai puțin adevărat faptul că prejudecățile și exagerările au fost întotdeauna contracarate de cercetarea istorică și lingvistică și că, în cele din urmă, ele sînt reținute mai degrabă drept curiozități, fără drept însă de a avea un muzeu.
Cel mai adesea, influența maghiară a fost tratată de către lingviști sine ira et studio (după cum arată profesorul Alexandru Niculescu într-un studiu din 2005, intitulat sugestiv „Romania Hungarica“ – contacte lingvistice și culturale româno-maghiare). Cercetători, deopotrivă români și maghiari, au studiat diverse aspecte ale influenței maghiare asupra limbii române, ceea ce a condus la apariția unei serii impresionante de articole, monografii etc., începînd cu studiul redactat de Alexics György în 1888, Magyar elemek az oláh nyelevben, continuînd cu volumul lui Simeon Mîndrescu, Elemente ungurești din limba română din 1892, la care se adaugă cele ale lui Nicolae Drăganu, Blédy Géza, I. Pătruț, Kelemen Béla, V. Bogrea, V. Breban, Kis Emese, P. Neiescu etc., iar mai recent, cele ale lui Alexandru Gafton, Vasile Arvinte, Alexandru Niculescu și Pál Enikö (pentru a-i aminti doar pe cîțiva dintre ei). Pe lîngă aceste instrumente de lucru, dispunem și de un dicționar al împrumuturilor maghiare în română, datorat lui Lajos Tamás (Etymologisch-historisches Wörterbuch der ungarischen Elemente im rumänischen, apărut în 1966).
La nivel lexical
Pentru a înțelege dimensiunea influenței maghiare se impune o abordare care să aibă în vedere aspectul diacronic, extensiunea dialectală, statutul de împrumut popular sau cult, nivelurile de limbă afectate. Pe baza datelor oferite de documente și de cronici – citite fără părtinire – se poate afirma că maghiarii pătrund în bazinul carpatic spre sfîrșitul secolului al IX-lea. Orice încercare de a plasa influența maghiară mai devreme de această dată este (sau ar trebuie să fie considerată) pură speculație. Absența elementelor maghiare din varietățile sud-dunărene ale românei plasează începuturile influenței maghiare într-o perioadă ulterioară separării dialectale. Este mai puțin important dacă admitem că există mai multe etape în manifestarea influenței maghiare asupra limbii române (Mîndrescu, Ivănescu etc.) sau, dimpotrivă, considerăm că o astfel de delimitare a fazelor istorice este inoperantă (Niculescu), atîta vreme cît plasăm în mod rezonabil începuturile influenței maghiare în perioada cuprinsă între secolele al XI-lea și al XII-lea.
Tot pe baza textelor vechi (cel mai adesea traduceri) și a documentelor originale din secolul al XVI-lea se poate stabili cu destulă precizie extensiunea dialectală a influenței maghiare asupra limbii române. Se conturează de timpuriu cel puțin două categorii de împrumuturi, în funcție de extensiunea lor geografică: pe de o parte, este înregistrată o categorie de împrumuturi atestate în textele din toate regiunile locuite de români (ban – „cel mai înalt demnitar din Ţara Românească“ –, bir, birui, cheltui, chip, făgădui, fe(a)l(iu), gînd, hiclean (cu varianta viclean), hotar, lăcui (cu varianta locui), meșter, mîntui, neam, oraș, pîrcălab, samă (cu varianta seamă), tîlhar etc.), avînd deci circulație generală în daco-română, iar, pe de altă parte, o categorie cu o circulație restrînsă, circumscrisă ariei trănsilvănene (adămană – „camătă“, aldui – „a binecuvînta“, batăr – „fie“/„măcar“, bănat – „supărare“/„necaz“, beteag – „bolnav“, budușlău – „fugar“/„vagabond“, budușlui – „a rătăci“, cealău – „amăgitor“, pesti – „a zăbovi“/„a întîrzia“, sucui – „a obișnui“ etc.). Unii termeni din prima categorie au rămas în uz, modificîndu-și adeseori configurația semantică (de exemplu, neam ajunge să se refere nu numai la relațiile de familie sau la specie, ci dobîndește în română înțelesul „comunitate etnică“); alții, care desemnau realităţi specifice statelor medievale româneşti, au devenit arhaisme, ieșind din uz (cum este cazul lui ban, pîrcălab etc.).
Dintre cei din a doua categorie, unii și au lărgit extensiunea dialectală, ajungînd să fie utilizați pe întreg teritoriul daco-român: aşa este marhă, varianta etimologică a lui marfă, cu sensul primar „vită“/„dobitoc“ și „avuție“, care în secolul al XVI-lea este atestat mai ales în texte provenind din zona Banat-Hunedoara (deci dintr-o arie aflată sub o intensă influență maghiară) și care se păstrează cu sensul „avere, bogăție constînd mai ales în vite“ în Banat, Transilvania de sud-vest și Crișana, iar cu sensul „produs destinat schimbului“, rezultat în urma extensiunii semantice, este atestat în toată daco-româna); alţii și-au păstrat statutul de regionalisme (ex. sucui).
Situaţia împrumuturilor din maghiară în textele româneşti vechi poate arăta pe ce cale (populară sau cultă) au păstruns termenii respectivi în limba română. Termenii atestați încă din secolul al XVI-lea pe întreg teritoriul românesc aparțin cel mai adesea categoriei împrumuturilor populare (avînd o productivitate mare și aparținînd unor cîmpuri semantice referitoare la meserii și produsele lor, comerț și viață orășenească etc.), în timp ce termenii specifici textelor calvino-românești din zona Banat-Hunedoara (cu o productivitate redusă și o extensiune diacronică și dialectală la fel de restrînsă) pot fi interpretați drept cultisme (aşa sînt, de pildă, gheman – „diamant“, jembă – „pîine albă“, sucui, toate prezente în Palia de la Orăștie).
Deși influența maghiară s-a manifestat cu precădere la nivel lexical, prin împrumuturi (dar și prin calcuri), urme ale ei se pot detecta şi la alte niveluri de limbă. Manifestările la nivel fonetic (și fonologic), dar și morfologic sînt mai subtile, în măsura în care este vorba de consolidarea poziției unor sunete (așa cum e cazul lui /h/, care nu este moștenit din latină, dar care s-a extins în română prin împrumuturile slave și maghiare), de potențarea unor tendințe interne (cum este palatalizarea dentalelor, pronunțarea mai deschisă a vocalei sau fricatizarea africatei sau lărgirea inventarului unor clase de verbe (toate verbele de origine maghiară sînt integrate în română în conjugarea a IV-a, în [-ui] sau, mai rar, în [-i]).
Plasată în afara ideologiei și politicului, lingvistica ne oferă lecția cumpătării, pentru că este atentă la ce se întîmplă cu adevărat în limbă și nu la buiguiala extremistă. Este o lecție simplă care, în principiu, pornește de la două observații de bun-simț: nu avem cum să facem abstracție de o influență care se reflectă în vocabularul reprezentativ al unei limbi și ar fi bine să gîndim înainte de a vorbi.
Oana Uță Bărbulescu este conferenţiar la Facultatea de Litere, Universitatea din București și lector la Facultatea de Lingvistică, Filologie şi Fonetică, Univesitatea din Oxford.
