O arhitectură de excepție și o propunere: expoziția permanentă ”Brâncuși în lume”

N-a trecut mult timp de cînd, cu hazul lui inteligent, Dan C. Mihăilescu mi-a spus că trăim într-o țară lipsită de mari întemeieri edilitare într-o asemenea măsură încît pînă și inaugurarea unei cișmele trebuie sărbătorită ca un eveniment. Rar, foarte rar, apar pe harta României centre culturale nou construite și rar, foarte rar, agenda culturală a României chiar înregistrează evenimente culturale majore. Nu festivaluri sau gale, ci dintre acelea care vor avea neîndoilenic reverberații în memoria culturală a generațiilor care vin după noi. La Craiova, în curtea somptuosului Palat Jean Mihail care găzduiește Muzeul de Artă al orașului, în a cărui impresionantă colecție de artă românească se găsesc mai multe lucrări de Constantin Brâncuși, a apărut un edificiu care va deveni, sînt sigur, emblematic: Centrul ”Constantin Brâncuși”, o creație remarcabilă a arhitectului Dorin Ștefan. 

Cu cîteva zile înainte de inaugurarea acestui Centru, programată pentru 15 septembrie 2022, am organizat o discuție care a pornit de la arhitectura edificiului și a ajuns, firesc cumva, la modul în care, pe de o parte, cultura română de azi îl metabolizează pe Brâncuși și, pe de altă parte, administrația românească de azi îi gestionează opera și memoria.  Alături de dl arhitect Dorin Ștefan au răspuns invitației noastre dna Doina Lemny, muzeograf-cercetător la Centrul ”Georges Pompidou” din Paris, cunoscut specialist în Brâncuși, curator al multor expoziții Brâncuși din țară și din străinătate, și dl profesor Răzvan Theodorescu, reputat istoric și critic de artă.

Discuția poate fi urmărită integral pe canalul de youtube al revistei noastre. Vă prezentăm transcrierea unor fragmente esențiale ale acestei discuții, cu precizarea că trecerea de la oralitate la forma scrisă a impus editarea textului.

 Mulțumesc în mod deosebit dlui dr. Irinel Popescu pentru că ne-a atras atenția asupra evenimentului și a facilitat realizarea acestei discuții. (Sever Voinescu)

„Un semnal care să spună că în tot spaţiul craiovean există ceva din Brâncuşi”

Sever Voinescu: Domnule Dorin Ştefan, vă rog să ne spuneți cîte ceva despre conceptul şi spiritul acestei lucrări şi, de asemenea, să ne spuneţi ce aţi vrut şi, pînă la urmă, ce a ieşit, pentru că se întîmplă adesea ca arhitecţii să vrea ceva şi, pînă la urmă, din cauze diferite, să nu iasă chiar ce au vrut ei.

Dorin Ştefan: În acest caz, a ieşit aproape ce mi-am dorit. Povestea începe foarte demult. Eram adolescent la începutul anilor ’60, cînd în România a fost o perioadă de deschidere culturală şi atunci au apărut multe informații despre Brâncuşi. Pe atunci am fost foarte impresionat de ceea ce aflam despre Brâncuși, văzînd că un român a ieşit în universal. Am intrat la Facultatea de Arhitectură şi am aflat o frază spusă de Brâncuşi, cum că arhitectura ar fi „sculptură locuită”. Am purtat cu mine mereu această frază, dar undeva în spate, nu era la suprafaţă. Am mai avut cîteva încercări de a mă apropia într-un fel de limbajul formal al lui Brâncuşi, însă este un limbaj atît de puternic, atît de recognoscibil, încît ai face o mare greşeală dacă ţi-ai extrage de acolo o linie sau ţi-ai extrage direct de acolo o anumită formă. Brâncuşi însuși a cochetat cu ideea de a crea o Coloană care să fie învelişul unei construcţii de locuinţe.

S. V.: Se vede limpede din fotografiile pe care le prezentăm că aţi preluat cel puţin una, dacă nu chiar două din marile teme ale lui Brâncuşi. Aţi simţit asta ca pe o datorie sau pur şi simplu aţi îndrăznit? 

D. Ş.: Atît pentru mine, cît şi pentru cei care au iniţiat această investiţie la Craiova, edificiul acesta este un omagiu pe care noi trebuie să-l aducem lui Brâncuşi. Eu aveam un proiect, o idee de pavilion național pentru Expoziţia Mondială din China, din 2010. Aveam ceva experienţă legată de pavilioane româneşti la diferite expoziţii mondiale şi simţeam că de fiecare dată rămînem undeva fără o ancoră, adică pluteam între dansuri populare, sarmale, cherestea, lucruri care aveau un impact cultural foarte mic. Şi atunci m-am gîndit să propun, pentru  Expoziţia Mondială din China din 2010, un pavilion care cumva să-l aibă pe Brâncuşi ca stindard. Pavilionul urma să fie ca o plimbare prin universul lui Brâncuşi. Am vehiculat atunci această idee și am găsit aici, la Craiova, deschidere și receptivitate, așa că am putut să realizăm aici acest edificiu.

S. V.: Doamnă Doina Lemny, avem acum Centrul „Constantin Brâncuşi”. Ce credeți că ar trebui să se întîmple acolo? Cum vedeţi, sub aspect curatorial, folosirea cît mai utilă a realizării dlui Dorin Ştefan? Mutăm lucrările lui Brâncuși din sălile Palatului Jean Mihail în noul spațiu realizat de dl Dorin Ștefan?

Doina Lemny: Din punctul meu de vedere, acest Centru trebuia să răspundă unei necesităţi formulate clar de un Minister al Culturii, de oamenii de specialitate, de Muzeul de Artă din Craiova. Eu colaborez foarte mult cu colegii muzeografi de la Craiova, pentru că au o colecţie extrem de importantă. Colegii mei administrează foarte bine această colecţie prezentînd-o conform expoziţiilor temporare programate. Pentru mine, personal, a fost o mirare cînd am auzit că dl arhitect propune un asemenea proiect. Știu că în timpul restaurării palatului Jean Mihail, în anii 2010-2014, directorul de atunci al Muzeului a purtat discuții cu dl arhitect și i-a spus că ar avea nevoie de un spaţiu suplimentar pentru rezerve, pentru depozitarea operelor, şi de un spaţiu pentru laboratorul de restaurare. Muzeul nu are nici pînă în ziua de azi aceste spaţii de depozitare şi de restaurare. Nu ştiu care au fost discuțiile la alte niveluri. Dl arhitect a venit cu o propunere, desigur, și ceea ce a realizat este o creaţie de arhitectură pe care o apreciez, dar nu înţeleg care îi este funcţionalitatea. Avem o formă aeriană care ar evoca, şi folosesc condiţionalul în mod voit, ar evoca unul dintre proiectele nerealizate ale lui Brâncuşi, și sub această formă aeriană avem un spaţiu foarte mare, dar care nu este propice prezentării operelor de muzeu. În sălile unui muzeu sînt necesare climatizarea spaţiului, o temperatură controlată, o umiditate controlată. Noi am discutat aceste amănunte cu dl arhitect, dar foarte tîrziu, după ce proiectul a fost realizat. Cred că spațiul este impropriu chiar și pentru organizarea unor expoziţii temporare, nici vorbă pentru ducerea în aceste spații a operelor lui Brâncuși aflate în colecția Muzeului.

D. Ş.: Dar niciodată nu s-a pus problema de a muta lucrările în acest spaţiu. Tema primită a evoluat, într-un fel. Rolul acelei forme de sticlă care se vede la suprafață este să fie un foișor, un semnal care să spună sau să amintească celor care trec pe acolo că atît în muzeu, cît şi în tot spaţiul craiovean există ceva din Brâncuşi. De aici am plecat și utilitatea, la început, era strict de a avea un foişor ca semnal. Tema apoi s-a dezvoltat şi, cînd am început să lucrez, tema deja se chema „Centrul de informare şi documentare Constantin Brâncuşi”, urmînd ca în spaţiile din subteran să funcţioneze un astfel de centru unde să se adune arhive, documente şi care, în principiu, ar fi trebuit să adune informaţie legată de relația lui Constantin Brâncuşi cu România.

Draft 3D, 2011

Expoziția „Brâncuși în lume” 

S. V.: Domnule Răzvan Theodorescu, vă întreb înainte de toate, în calitatea dumneavoastră de istoric de artă: cum vi se pare amplasarea acestei creaţii a domnului Dorin Ştefan foarte aproape de Palatul Jean Mihail, o adevărată bijuterie de sfîrşit de secol XIX? Vă mărturisesc că, păstrînd proporțiile, gîndul m-a dus imediat la faimoasa controversă pariziană de la începutul anilor ’80, cînd a apărut acea piramidă de sticlă a lui Ieoh Ming Pei în imediata apropiere a Palatului Luvru. Avem o controversă asemănătoare și acum?  

Răzvan Theodorescu: Gîndul v-a dus foarte bine unde v-a dus. Întîi, am fost şocat cînd mi s-a arătat despre ce este vorba. Numai că eu am opiniile mele despre arhitectul Dorin Ştefan şi ştiu că acolo unde Dorin Ştefan şi-a pus amprenta e ceva de bună calitate. Așa că am stat şi am meditat. Pînă la urmă, e o provocare! Lîngă franţuzescul eclectic al Palatului Jean Mihail avem această operă extrem de modernă. Cu timpul, m-a cucerit ideea. În al doilea rînd, aș spune că forma propusă de dl Dorin Ștefan înseamnă, totuși, ceva important și pentru Brâncuși – vă aduceți aminte de cuvintele lui Ezra Pound despre ovoidele brâncuşiene. Mai mult, legătura lui Brâncuși cu arhitectura, despre care vorbea și dl Dorin Ştefan, este reală și puternică. În biografia lui Brâncuși există un moment, chiar în apropierea acelui 1937 care-l duce la Tîrgu Jiu, anume momentul călătoriei în India pentru proiectul templului de la Indore. Despre planurile lui Brâncuşi în legătură cu acel templu ce urma să fie realizat la comanda Maharajahului a depus mărturie chiar un mare arhitect român, Octav Doicescu, după cum reiese din relatările lui Radu Varia. Se gîndea Brâncuși la forma unui măr, ne spune Doicescu. Tot despre forma unui măr își amintește și unul dintre meșterii cu care Brâncuși lucra, e vorba despre Ion Alexandrescu. Dar un alt colaborator apropiat al lui Brâncuși, inginerul Georgescu-Gorjan, își amintea că era vorba, totuși, de forma unui ou cu un fel de spirală interioară. Nu e foarte clar ce plănuia Brâncuși pentru Indore, dar ceea ce este, totuși, clar e că el mergea pe una dintre formele care erau adevărate teme ale artei lui. Așadar, eu cred că opera lui Dorin Ştefan de la Craiova intră în siajul arhitectură-sculptură şi evocă foarte bine arta și gîndul lui Brâncuși. Altfel, neîndoielnic, arhitectonic vorbind, este o provocare foarte interesantă. Nu mă pricep foarte bine la muzeografie sau la curatoriat, dar în momentul în care am văzut lucrarea dlui Dorin Ștefan mi-am dat seama și eu că aici nu poţi să expui nici operele lui Brâncuşi și nu poţi face nici un centru de informare. Personal, nu văd decît o singură utilizare potrivită a acestui spațiu, anume o expoziţie permanentă cu titlul „Brâncuşi în lume”. Nouă ne lipseşte așa ceva. Operele lui Brâncuşi sînt răspîndite în toată lumea, în mari muzee: de la Canberra la Chicago, de la Paris la Pasadena și la New York, iar noi aici, în România, știm foarte puțin sau chiar nimic despre acestea. Brâncuși a lăsat o operă uriaşă pe care am putea-o vedea aici, într-un discurs muzeal care folosește toate avantajele tehnologiilor de ultimă generație în domeniul virtual, digital, video. Într-un asemenea templu de arhitectură cred că acest gen de expoziție și-ar găsi foarte bine locul. Mie mi se pare coerent și cu Muzeul: treci prin sălile Palatului Jean Mihail, unde vezi lucrările Brâncuşi, şi apoi mergi în acest edificiu și vezi ce are lumea, ce au muzeele lumii în materie de Brâncuşi.

S. V.: Cum vi se pare ideea, doamnă Lemny?

D. L.: Este singura idee la care ader. Ideea iniţială, de a face un Centru de informare şi documentare, nu se susține pentru că noi nu avem la Craiova documente și materiale care să justifice un asemenea Centru. În ziua de astăzi, cine vrea să se documenteze în legătură cu Brâncuși se documentează pe Internet sau merge în locurile care au documente relevante. La Craiova nu prea există asemenea documente. Așadar, ceea ce spune dl academician Theodorescu mi se pare perfect valabil, în sensul că se poate face un parcurs virtual al operei lui Brâncuşi, așa cum este ea răspîndită în toată lumea. Ceea ce am propus eu colegilor mei de la Craiova pentru deschiderea acestui Centru este să evoce cîteva teme legate de operele care se găsesc la Craiova. De asemenea, sînt de acord cu ce spunea dl academician Theodorescu referitor la creația dlui Dorin Ștefan: este o provocare. Din punctul meu de vedere, este o creaţie de arhitectură care evocă gîndul lui Brâncuşi pentru arhitectură și mai ales aspiraţia lui Brâncuşi către arhitectură. De altminteri, el era obsedat de a instala în spaţiul public mai multe piese, mai multe opere, ceea ce a şi făcut la Tîrgu Jiu. Şi îmi place mereu să evoc o întîmplare pe care am trăit-o cu mare satisfacţie în 2019, la deschiderea expoziţiei de la Europalia de la Bruxelles, cînd am prezentat expoziţia Regelui şi Reginei Belgiei împreună cu preşedintele Klaus Iohannis. Regina l-a întrebat pe Klauss Iohannis: „Aveţi în România un muzeu Brâncuşi?”. Răspunsul mi s-a părut genial: „Nu avem un muzeu Brâncuşi, avem un oraş Brâncuşi. Doamna Lemny vă va explica ce se întîmplă la Tîrgu Jiu”. Așa este! Nu putem să creăm un muzeu Brâncuşi pentru că nu avem suficiente opere în țară, dar există un oraş Brâncuşi. De aceea și mie mi se pare bună ideea care a apărut în această discuție, de a evoca virtual, eventual tematic, operele lui Brâncuși din toată lumea.

Proiect secțiune

S. V.: Cum simţiţi propunerea aceasta, domnule Dorin Ştefan?

D. Ş.: Sînt în acord atît cu doamna Lemny, cît şi cu dl Theodorescu. Există un parcurs clar: de pe stradă, vezi undeva în dreapta Palatului Mihail, singurul edificiu care este Muzeu de Artă,   un foişor de sticlă, intrarea se face pe calea de acces clasică, intri în Muzeul de Artă prin portic, vizitezi atît Colecţia Brâncuşi, cît şi alte lucrări care sînt în muzeu, ieşi prin spate pe o scară monumentală şi, întorcîndu-te, abordezi acest spaţiu dedicat despre care vorbim, care lucrează în subsidiar cu Muzeul de Artă. Repet, niciodată toată această lucrare nu a purtat numele Muzeul Brâncuşi, niciodată nu a fost gîndită pentru expunerea operelor lui Brâncuşi, tot timpul ea a fost gîndită, pe de o parte, ca semnal și, pe de altă parte, ca spaţiu complementar al Muzeului de Artă.

S. V.: Doamnă Lemny, ați evocat ideile pe care le-ați dat colegilor dumneavoastră craioveni cu privire la inaugurarea acestui Centru...

D. L.: Acest spațiu proaspăt trebuie amenajat cumva, avînd în vedere acest mare eveniment de lansare a creaţiei arhitectonice a domnului Dorin Ştefan. Nu e un secret că orice clădire nouă are nevoie de timp – timpul lucrează asupra ei și ea lucrează în timp asupra împrejurimilor. Cred că lucrarea dlui Dorin Ștefan are nevoie să îmbătrînească puțin ca să poată să fie propice primirii operelor de artă, fie și în forma virtuală despre care am vorbit. Aşa încît am convenit cu colegii de la Craiova să prezentăm fotografii, imagini, filme raportate la capodoperele Brâncuşi care există în colecţia muzeului. Am propus, de asemenea, cîteva filme care evocă aspecte din viaţa lui Brâncuşi. De asemenea, va fi expusă o donaţie recent primită de Muzeul de Artă – e vorba despre Donaţia Vasile Georgescu Paleolog, pe care eu îl amintesc de fiecare dată cînd vorbesc de Brâncuşi, pentru că este unul dintre cei mai mari specialişti în Brâncuşi, o resursă din care eu însămi mă hrănesc. Nepotul lui Vasile Georgescu Paleolog a donat o întreagă arhivă Muzeului, iar cu această ocazie se vor expune cîteva documente semnificative pentru relaţia lui Vasile Georgescu Paleolog cu Brâncuşi. Cum Paleolog era doljean, am socotit că e potrivită această expoziție pentru a sublinia încă o dată relaţia lui Brâncuşi cu Craiova. 

În cazul lui Brâncuși s-au stîrnit, adesea, veritabile valuri de nebunie

S. V.: Domnule profesor Răzvan Theodorescu, am sentimentul că, de vreo 10-15 ani, trăim o veritabilă efervescenţă Brâncuşi în spaţiul ideilor în România, și nu în alt sens decît acela că ne-am ambalat foarte tare. Poți auzi oameni care ţin atît de mult la Brâncuşi, încît cumva şi-l aproprie, devin geloși și agresivi dacă mai zic și alții ceva despre el. Brâncuşi stîrneşte astăzi în mulţi intelectuali români un tip de pasiune aparte, de neregăsit în cazul unui alt artist plastic. Care să fie explicaţia? Eu vă spun, domnule profesor, părerea mea este că sîntem atît de mici şi el e atît de mare, încît nu ştim bine ce să facem cu el. Cultura noastră pare că nu e în stare să-l metabolizeze sănătos…

R. T.: Eu nu sînt un specialist în Brâncuşi, dar judecînd după unele lucruri care se întîmplă în cultura noastră mai recentă, văd și eu o anumită tendinţă de mitizare. Este, oricum, mai bună decît tendinţa de miticizare! Văd, așadar, o tendinţă de mitizare care îl scoate pe Brâncuşi dintr-o serie europeană şi universală din care face parte, sau dintr-o serie românească din care face parte, şi îl transformă într-un fel de Luceafăr al culturii noastre. Brâncuși a fost o mare figură, fără nici o îndoială, dar noi – și vorbesc chiar de oamenii de cultură – uităm adeseori să-l încadrăm în seria din care face parte: cu Modigliani, cu Léger, cu Erik Satie, cu Duchamp. El face parte din această mare formulă europeană a avangardei şi trebuie să-l punem acolo unde este, nu să-l punem deasupra sau dedesubt. Pentru că e de spus că au existat şi tendinţe de minimalizare a lui. Am cunoscut oameni de mare onorabilitate intelectuală cărora nu le plăcea Brâncuşi, ca de pildă profesorul meu George Oprescu, altfel un critic de artă foarte avizat. Pe de altă parte, uităm legăturile lui Brâncuşi cu lumea modernităţii româneşti, cu avangarda noastră, care reprezenta, de fapt, un fenomen cultural european. Este firesc să-l pui pe Brâncuşi alături de Vinea, de Tzara, de Voronca, de acești oameni de care el a fost legat. Brâncuşi este mare, indiscutabil, dar nu este singurul, cum avem uneori tendinţa să spunem. De pildă, avem aceeași tendință în cazul muzicii, cu Enescu. Sigur că Enescu este un foarte mare muzician, dar Paul Constantinescu este și el foarte mare, dar Mihail Jora este și el foarte mare. Avem tendinţa aceasta de a-i scoate pe unii din seria în care, de fapt, se află. 

În cazul lui Brâncuşi s-au stîrnit, adesea, veritabile valuri de nebunie. Țineţi minte probabil, nebunia  aducerii osemintelor sale la Hobiţa. Apoi, toată mitologia nebună a donaţiei pe care Brâncuşi ar fi vrut s-o facă statului român. N-a existat niciodată aşa ceva! Asta este o poveste inventată, pur şi simplu, ca să arătăm „patriotismul” lui Brâncuşi. Patriotismul lui Brâncuşi constă în ceea ce a făcut și a rămas de la el, atît la noi, cît şi în lume. Cred că nevoia asta de a sublinia patriotismul lui Brâncuși cu povești nebunești, ca și nevoia de a-i sublinia excepționalitatea scoțîndu-l din seria culturală căreia i-a aparținut denotă, iertați-mă, o frustrare naţională. Avem sentimentul marginalului, ne chinuie că sîntem la marginea Europei. Acest sentiment trece, de altfel, și în politică. De fapt, noi sîntem pe deplin în Europa, exact cum sîntem, inclusiv cu avangarda noastră din care face parte şi Brâncuşi, dar şi cu alte lucruri din domeniul tehnicii, de pildă. Sîntem în Europa, la locul nostru. Nici mai mari, nici mai mici – sîntem europeni!

S. V.: Trebuie să vă spun, domnule profesor, că plasarea lui Brâncuşi într-o serie europeană nu cred că miră pe nimeni. Dar plasarea lui Brâncuşi într-o serie naţională îmi pare un gînd destul de îndrăzneţ. Totuşi, este o diferenţă de nivel între el și cei alături de care l-ați plasat în aceeași serie sau, în fine, poate eu însumi sînt victima prejudecăţii la care v-ați referit.

R. T.: Totuși, unii români, precum Gherasim Luca, de pildă, au însemnat mult pentru avangarda europeană, fiind ei înșiși nişte mari creatori de cultură. Dar nu uitați că Brâncuşi a avut şi avantajul vizualităţii. Opera vizuală este, prin forţa lucrurilor, mai pregnantă, mai puternică decît opera scrisă sau chiar decît opera muzicală. Dar îmi mențin părerea că această tendinţă de a-l transforma pe Brâncuşi într-un unic mi se pare păguboasă. El e foarte mare, dar face parte, după mine, dintr-un moment de mare efervescenţă culturală. Fiindcă-l avem aici pe arhitectul Dorin Ştefan, reamintesc că în epoca lui Brâncuşi au trăit mari arhitecţi, dintre care unii au fost legaţi de Brâncuşi sau numai inspiraţi de el. Nu întîmplător l-am evocat mai devreme pe Octav Doicescu. Și fiindcă vorbeaţi de legăturile posibile dintre arhitectură și sculptură, dați-mi voie să evoc experiența pe care o ai dacă te duci în faţa mormîntului Taniei Raşevskaia şi vezi „Sărutul”. Astăzi, în linie directă cu acest monument, se află Turnurile de la Montparnasse-Bienvenue, care sînt absolut o îmbrăţişare, sînt două volume care se adună cumva în jurul „Sărutului”. Sigur că e o întîmplare, dar este impresionant să vezi și nu poți să nu te gîndești la legătura dintre Brâncuși și arhitectură. 

S. V.: Doamnă Lemny, voiaţi să interveniţi.

D. L.: Aş fi vrut să intervin în continuarea afirmaţiilor făcute de dl academician, referitor la concentrarea atenţiei şi admiraţiei noastre pe Brâncuşi. Dacă noi vorbim tot timpul de Brâncuși și numai de Brâncuși, s-ar putea interpreta ca o sărăcie a culturii româneşti în raport cu marea cultură a lumii, ceea ce nu este just. Are dreptate dl academician cînd spune că avem o întreagă pleiadă de oameni de cultură, de artişti, de scriitori care sînt lăsaţi în umbră pentru că numai Brâncuşi există. Sînt două consecinţe negative ale acestei atitudini: pe de o parte, arată o sărăcie a culturii româneşti şi, pe de altă parte, o banalizare a lui Brâncuşi. Și această a doua consecință văd că se întîmplă astăzi, în România. Faptul că îi folosim numele peste tot, că botezăm cu numele lui centrul, strada este o banalizare jenantă. Brâncuşi are statura lui, are opera lui care este recunoscută pretutindeni și noi nu trebuie să-l miticizăm, cum spunea dl academician, făcînd din el un personaj de care vorbim în fiecare zi.

R. T.: Şi daţi-mi voie să adaug că există riscul de a ajunge într-un kitsch cînd imiţi „Brâncuşiul”. Coloana Infinită imitată peste tot a devenit kitsch. Amintea dl Dorin Ştefan, la un moment dat, că avea sentimentul unui kitsch văzînd un omagiu pentru Brâncuşi. Din cauza unei sărăciri mentale s-a ajuns la tot soiul de cocoşi care cîntă, la tot soiul de lucruri kitsch care sînt, pentru mulți, egale cu  românismul.

D. L.: De aceea, revenind la proiectul domnului Dorin Ştefan, eu sînt bucuroasă că nu este o imitaţie a proiectului nerealizat din Indore, ci pur şi simplu o propunere de arhitectură personală. Pentru că, și dacă ați fi încercat, domnule arhitect, o reproducere a acestui templu, era imposibil s-o faceți, pentru că Brâncuşi însuşi nu a finalizat proiectul. Adevărul este că noi nu ştim cam cum ar fi fost acest templu. Dl Dorin Ştefan a făcut o aluzie la Brâncuşi, dar nu a continuat, din fericire, proiectul lui Brâncuşi. 

D. Ş.: Sigur că da! Sînt o mulţime de elemente în proiectul meu care sînt cu totul altceva decît acel templu din Indore. Dacă tot vreți să găsim o legătură între cele două proiecte, eu aș zice că nu e mai puternică decît un fir de păianjen care s-a răsucit…

D. L.: Este o evocare!

D. Ş.: Pentru mine, semnalul de afară este un fel de „op art”, o lucrare de artă care semnalizează şi îţi pune întrebări. Exact pe această linie a sărăcirii mentale despre care ați vorbit, acum arhitectura este ea însăși în pragul unei astfel de sărăciri, pentru că începe să devină doar funcţiune. Am ajuns să gîndim doar la nişte spaţii funcţionale. Pînă și muzeele devin nişte spaţii funcţionale, deși un muzeu trebuie să fie un templu al cunoaşterii. Intrînd într-un muzeu trebuie să găsești emoţie și mister.  

Craiova – Tîrgu Jiu

S. V.: Domnule Răzvan Theodorescu, cum vedeţi rivalitatea între Craiova şi Tîrgu Jiu în privinţa lui Brâncuşi, în contextul acestui eveniment cultural remarcabil precum este inaugurarea lucrării dlui Dorin Ștefan? Am impresia că fiecare dintre cele două oraşe încearcă să afirme că ar fi epicentrul operei lui Brâncuși, al vieţii lui. Indiscutabil, cele două orașe sînt locuri marcante în biografia artistului, dar mă mir, trebuie să vă spun, că lipseşte Bucureştiul din povestea asta. Pentru că Bucureştiul este şi el un loc major în biografia lui Brâncuşi.

R. T.: Bucureştiul este un loc major în biografia lui Brâncuși, spuneți dumneavoastră, dar un loc care i-a refuzat Fîntîna lui Spiru Haret. Eu n-aş spune că Brâncuşi a avut foarte multă legătură cu Bucureștiul. Sigur, avem acum, într-un seif, „Cuminţenia Pămîntului” şi mai avem încă cîteva lucrări, dar pe harta brâncuşiană eu n-aş pune Bucureştiul. Ce se face la Craiova acum este demn de o capitală a operei lui Brâncuşi. Eu recunosc că sînt păţit! Am fost patru ani ministrul Culturii și sînt păţit rău cu ce s-a întîmplat la Tîrgu Jiu, deci pot să fiu subiectiv. Dar e un fapt că, la Tîrgu Jiu, „Calea sacră”, Via sacra (axul care leagă cele trei lucrări ale cunoscutului ansamblu – n. red.) nu există. Ea trebuia să existe, ea putea să existe, dar numai cu nişte măsuri foarte dure ale edililor. Am văzut planuri care presupuneau plantări de copaci menite să mascheze ororile de arhitectură care s-au făcut acolo, printre care hotelul acela oribil. În fine, nimic nu s-a făcut! S-a ajuns pînă acolo încît cineva, un bun cunoscător al operei lui Brâncuşi, exasperat, spunea: „Poate, pînă la urmă, e mai bine să mutăm operele lui Brâncuşi” – ceea ce, evident, nu se poate! Ceea ce s-a făcut cu apa Jiului, cu care ansamblul avea un raport anume, este ireparabil. Am văzut amenajări ale parcului care semănau cu o grădină de cazarmă, în care erau plantate flori în linii drepte și-n careuri, în loc ca Masa Tăcerii să iasă din pămînt, dintre ierburi sălbatice, eventual. După aceea, reamintesc de toată problema pe care am avut-o cu aleile asfaltate acolo. S-au făcut experimente peste experimente, n-a ieşit nimic. Sper să nu se supere cei de la Tîrgu Jiu, dar capitala Brâncuși va fi acum, prin opera lui Dorin Ştefan, acolo, la Craiova. De altminteri, încercările de a pune, pe bună dreptate, ansamblul de la Tîrgu Jiu în UNESCO World Heritage au eșuat de mai multe ori, şi poate nu întîmplător…

Foto: wikimedia commons

D. L.: Eu sînt destul de optimistă în general, chiar dacă cunosc toate hopurile acestor demersuri. Eu văd o legătură directă între Tîrgu Jiu şi Craiova. De altminteri, am şi spus de mai mulți ani că primul lucru care trebuie făcut este o legătură directă între Tîrgu Jiu şi Craiova. Acum, în pragul organizării unei mari expoziţii Brâncuşi la Timişoara, în cadrul manifestărilor de anul viitor „Timişoara – Capitală Europeană a Culturii”, cei de la Tîrgu Jiu m-au întrebat cum să fie şi ei integrați în această acţiune. Și le-am spus părerea mea: „Puneţi-vă de acord cu Craiova, faceţi o legătură directă și faceţi un circuit de turism cultural”. Acum, ca să ajungi de la Timişoara la Tîrgu Jiu şi la Craiova, deși distanțele nu sînt deloc mari, vă spun din experienţă personală, este un coșmar. De fapt, este o chestiune de infrastructură, care necesită o decizie administrativă. Faceţi ceva ca să se uşureze această cale Tîrgu Jiu – Craiova şi, după aceea, legați cu Timişoara! Oricum, cu acest semnal făcut de dl Dorin Ștefan, cu această creaţie de arhitectură care indică faptul că aici a trăit şi s-a format Brâncuşi, prima lui formaţie fiind la Craiova, cu o trimitere în urmă la Tîrgu Jiu şi la acest muzeu în aer liber de care aminteam, se pot face multe. 

S. V.: Domnule Dorin Ştefan, nu întîmplător vă întreb și pe dumneavoastră, pentru că aveţi un proiect legat şi de Tîrgu Jiu. Nu intrăm acum în detaliile proiectului, pentru că ne apropiem de sfîrşit, dar, totuşi, vă invit să comentați ceea ce mi se pare că dl Răzvan Theodorescu a punctat aici: în acest moment, în privinţa administrării memoriei și spiritului lui Brâncuşi, Craiova punctează decisiv, în vreme ce Tîrgu Jiu rămîne într-un fel de eşec perpetuu. 

D. Ş.: Eu cred că este doar o mică întîrziere, pentru că ceea ce a făcut Brâncuşi la Tîrgu Jiu este atît de puternic! Chiar el a spus: „Nici nu ştiţi ce v-am lăsat eu vouă…”. Tîrgu Jiu va recupera această întîrziere. Eu sper că nu vom rata această recuperare. Sper că acea stradă pe care o evoca dl Theodorescu, Calea Eroilor, să nu devină un bulevard, ci un fel de uliţă adusă în timpurile noastre.

D. L.: Am fost la Tîrgu Jiu acum trei ani, cu ocazia unui colocviu, împreună cu Friedrich Tea Bach şi am lăsat o scrisoare în care ne-am exprimat dorinţa ca această Cale a Eroilor să respecte conceptul lui Brâncuşi de a face ca opera lui, care este instalată în oraş, să comunice cu oraşul. Adică clădirile, fie ele mai noi sau mai vechi, să comunice cu aceste opere, să intre în interacţiune. Brâncuşi avea o legătură intimă cu arhitectura şi avea o gîndire de urbanist incredibilă. De aceea a şi instalat aceste opere pe întreaga suprafaţă a oraşului.

R. T.: Personal, apreciez optimismul celor doi colegi şi daţi-mi voie să spun că într-un fel, pentru mine, Tîrgu Jiu este Indore al României. Ceea ce n-a făcut în ’37, în Indore, Brâncuși a făcut aici, stabilind o legătură nu de arhitectură, ci de spaţialitate între toate elementele ansamblului. Problema spaţialităţii la Brâncuşi este esențială. Pare-se că era foarte importantă în planurile lui în India, dar, în orice caz, ea este admirabil soluționată aici. Ideea unei poteci sinuoase între tîrgul de fîn, căci asta era în locul unde s-a ridicat Coloana, şi apa Jiului e foarte interesantă. Nu ştiu cum o să se realizeze așa ceva, dar admir optimismul dumneavoastră.

S. V.: Încheiem, așadar, cu optimism această întrevedere. Doamnă Lemny, domnule Răzvan Theodorescu, domnule Dorin Ştefan, vă mulţumesc foarte mult pentru prezenţă şi, sper, pe curînd.