"Nu vom găsi niciodată Marile Răspunsuri“ – interviu cu Dan AMARIEI

După 16 ani, opt albume, aproape 90 de piese compuse, peste 25 de videoclipuri şi cîteva schimbări de componenţă, sînteţi încă aici, cum foarte puţine trupe lansate în anii ’90 au rezistat. Cum e posibil? 

O să încep, cum îmi stă mie bine, prin a te corecta: anul ăsta se fac 17 ani. Clipuri cred că sînt peste 28 (le-am pierdut numărul, recunosc, şi mi-e lene să caut pe la fundul sacului). Cum e posibil? Habar n-am, cred că sîntem încăpăţînaţi. Uşor n-a fost nimic. N-am lăsat-o baltă, în primul rînd datorită susţinerii pe care o avem din partea publicului – micuţ ca număr, ce-i drept, dar foarte inimos.

Spre deosebire de versurile de pe albumele trecute, psihedelic-narcotice, sarcastic sociale, critice la adresa mass-media, cele de pe Marea căutare bat înspre zone mai existenţialiste, chiar şi riff-urile sînt mai abrazive, acesta fiind poate cel mai hard album al vostru... Cum s-a născut acest disc? Înţeleg că a fost o perioadă dificilă – „aceşti ultimi doi ani“.

Mulţumesc pentru aprecieri, cred. Şi da, cred că sînt cele mai „existenţiale“ şi mai personale versuri. Pentru că este, probabil, şi cea mai „existenţială“ perioadă a vieţii mele. Nu şi cea mai liniştită. Nu cred în prostia cu midlife crisis, cred mai degrabă într-o multitudine de vieţi, de-a lungul acesteia. Ca să mă explic, cred că am avut un fel de viaţă pînă la 10 ani, o alta de la 10 la 20, alta de la 20 la 30, iar acum sînt în a doua jumătate a vieţii cu numărul 4 – de departe cea mai grea, mai complicată şi mai dezamăgitoare.

Dar hai că m-am luat cu explicaţiile demento-metafizice, şi am uitat de întrebare. Cum a apărut ideea „marii căutări“? Cumva am răspuns mai sus: sînt, poate, în cea mai complicată şi de neînţeles perioadă a vieţii. Nimic nu mai este nici alb, nici negru, iar griul-şobolan habar nu am ce nuanţe mai are. Cred că te-am ameţit. Şi pe mine.

Ce-aţi pierdut – de ce a plecat Cezar Panait? – şi ce-aţi găsit în această „mare căutare“?

L-am pierdut pe Cezar din cauze medicale. Avea nevoie de odihnă (bine că şi-a revenit, între timp!), iar viaţa noastră (du-te ziua la birou, noaptea la repetiţii, în week-end bate ţara pe la vreun concert) numai „odihnitoare“ nu era. Şi nici nu a devenit, între timp. Pe de altă parte, cred că Cezar a avut cel mai mult de cîştigat. Imediat după „despărţire“ a aflat că va deveni tată, lucru extraordinar (după cum zice lumea). Cum le mai potriveşte bărbosul ăsta, ceva de speriat!

În schimb, ne-am ales cu un album foarte bun (zic „gurile rele“), niscaiva riduri (dacă mai aveam nevoie) şi... cam atît. N-am găsit Marile Răspunsuri şi, cel mai probabil, nu le vom găsi niciodată.

De ce l-aţi ales pe Adam Whitaker ca producător (care a lucrat şi cu Grimus, şi cu Toulouse Lautrec), şi cum a decurs colaborarea cu el, spre deosebire de precedentele cu Dan Griober?

Cu Adam a fost o „întîmplare“ – ştim cu toţii că nu există coincidenţe, aşa că o s-o numim la întîmplare... „întîmplare“. Şi datorită faptului că a mai lucrat cu trupe româneşti, a dat şi de noi, dar nu mă întreba cum, nu ştiu exact cînd şi în ce context exact. Ştim doar că l-a abordat pe Mihnea pe Facebook şi ne-a propus un tîrg: noi îi dăm o piesă crudă (gata înregistrată, dar nemixată, nemasterizată) şi de acolo se ocupă el. Dacă ne place, continuăm. Dacă nu, nu îi datorăm nimic. Ni s-a părut corect şi, cum era firesc, am acceptat. Şi bine am făcut, căci albumul sună cum sună (adică cel mai bine dintre toate albumele OCS).

Colaborarea cu el, spre deosebire de celelalte, a decurs foarte diferit: noi trăgeam şi îi trimiteam track-urile la Budapesta (unde avea el reşedinţa, în momentul respectiv). Cu Dan Griober, lucrurile au stat diferit: înregistram împreună, el ne cam zicea cum să punem microfoanele etc. Nu zic că n-a fost bine aşa, doar că am improvizat pe alocuri, poate şi din cauza lipsei noastre de experienţă, iar rezultatele nu au fost cele mai fericite. Asta nu înseamnă că nu-i mulţumim lui Gringo (aşa l-am poreclit noi) pentru ajutorul acordat (într-o perioadă în care n-aveam bani de studio etc.), pentru implicare şi determinare. Hai c-am început să vorbesc ca Crin. Şi nu-mi place.

Colaborarea cu Bean pe „Visule“ e destul de surprinzătoare căci, privind înapoi, în afara feature-ului cu Artan, sînteţi cam „autişti“ în ceea ce priveşte colaborările muzicale... De ce?  

Sîntem destul de sălbatici, ai observat bine. Nu prea sîntem „cumetri“ cu trupele din peisajul autohton. Nu ştiu de ce. Am fost mereu „pe barba noastră“. În afară de cei doi enumeraţi de tine, l-am mai avut invitat pe Dan Costea (de la Coma), pe „Desene animate“ de pe albumul Superparanoia. Fac această completare de dragul posterităţii, sic!  

Altfel, Artan este eroul meu muzical. Iar pe Bean îl respect mult pentru ceea ce face, deşi nu sînt un mare admirator al genului. Şi, spre marea mea bucurie şi mîndrie, Bean a mărturisit (public, într-o emisiune radio) că asculta OCS cînd era mai mic. Deci, cumva, a tunat şi ne-a adunat.

În ce măsură v-aţi pus problema (schimbării) genului în raport cu modele(le) sonore din perioada fiecărui album?

Noi facem ce ştim. Ce am ascultat în tinereţile noastre. Noi am crescut cu Pearl Jam, cu Radiohead, cu Suede, cu Blur... Ce să schimbăm? Cum? De ce?

„Industria este praf“

Sînteţi printre foarte puţinele trupe de la noi – alături de Timpuri Noi, Sarmalele Reci, Vama Veche, Viţa de Vie, mai nou şi RATB – care n-au avut iluzia că vor pătrunde pe piaţa occidentală şi aţi cîntat de la început numai în limba română. Lucru pe care eu îl apreciez foarte mult, în măsura în care versurile au intrat, astfel, în cultura pop(ulară) românească...

Mulţumesc, din nou. O să mi-o iau în cap. De ce am făcut asta? Pentru că eu, personal, nu gîndesc decît în română. Şi pentru că nu cred în „emigrare“, în orice formă s-ar întîmpla ea. Cred că te naşti unde ai ceva de făcut. Punct. Şi mai cred că „afară“ sînt trupe mult mai bune decît noi, la fiecare colţ de stradă. Poate exagerez, dar nu cu mult.

Aţi acordat dintotdeauna atenţie graficii albumelor (Dragoş Ometiţă v-a fost aproape mai mereu) şi producţiei videoclipurilor; a venit această preocupare pentru identitatea vizuală a trupei din faptul că lucraţi şi în publicitate?

A plecat de la faptul că noi credem în „muzica totală“ (audio + video + mesaj). Şi asta ni se întîmplă tot datorită perioadei anilor ’90, cînd MTV-ul de atunci (ce dor îmi e de el!) ne-a învăţat cu nişte clipuri foarte bune. Aş aduce aminte doar de „Just“ de la Radiohead, cel mai bun video din istorie, după umila-mi părere.  

De-a lungul anilor aţi lansat albume pe casete audio, dar şi un DVD cu videoclipuri, un album s-a distribuit cu o revistă, acum nici nu vă mai auziţi la radio şi vă regizaţi singuri videoclipurile... Aţi prins mai toate vîrstele şi etapele prin care a trecut industria muzicală de la noi; cum comentaţi aceşti 16 ani din perspectiva relaţiei cu „industria“?

Industria este poate mai praf decît atunci cînd ne-am apucat, dar nu cred că am avut avantaje. Sînii mei sînt destul de mici, iar versuri gen „ai plecat, m-ai lăsat“ nu prea îmi ies... Frustrarea cea mai mare, cred, vine din faptul că, refuzînd prostituţia muzicală, nu putem trăi decent din ce cîntăm şi sîntem obligaţi să ne ocupăm şi cu altele. Asta ne mănîncă timp, energie, nervi şi altele... Şi nu mai avem 20 de ani.

Pe EP-ul Retro (2011) reinterpretaţi cîteva dintre piesele clasice ale rock-ului românesc; este aceasta o formă de omagiu şi/sau de revendicare de la o tradiţie autohtonă?  

Retro a fost mai mult un pariu cu noi înşine. L-am semipierdut, căci nu prea ne pricepem la muzica altora. Am reuşit să „reconstruim“ doar şase piese, din 15 cîte strînsesem iniţial. Restul, pur şi simplu, nu ni s-au potrivit. Şi da, pe de altă parte a fost şi un omagiu pentru puţinii înaintaşi care ne-au plăcut.  

Pe cine admiraţi din istoria rock-ului românesc?  

Eu, personal, din istoria „zemoasă“ a rock-ului românesc stimez doar Timpuri noi şi Phoenix.  

Alex Turner de la Arctic Monkeys mărturisea recent, într-un interviu, că au probleme în a-şi cînta piesele vechi pentru că nu-i mai reprezintă, şi unele chiar nu le mai plac. Aveţi această problemă, dat fiind catalogul vostru de aproape 90 de cîntece?

Deşi este neplăcut sentimentul de a-ţi denigra „copiii“, mă doare s-o zic, dar da, sînt destule piese care nu ni se mai potrivesc. Mai sînt şi unele care – acum, la rece gîndind – au ieşit doar dintr-o dorinţă tembelă şi imatură de a şoca sau a frapa. Pînă la urmă, „viaţa“ de la 20 de ani a venit cu bune şi cu rele. Cu o lipsă a simţului ridicolului, care are două tăişuri. Pe de o parte, poţi încerca lucruri total noi, poţi experimenta în voie, fără să te intereseze părerea nimănui; pe de altă parte, la un moment dat, te poţi trezi peste ani că au fost momente şi piese cel puţin „nelalocul lor“ – asta ca să nu fiu prea aspru cu mine.  

Mereu aţi ales să cînte în deschiderea concertelor voastre trupe tinere: cine a confirmat dintre cele care v-au plăcut la un moment dat şi pe cine urmăriţi acum?

A confirmat Luna Amară. A confirmat The MOOod. Iar în scurt timp, cred că vor confirma cei de la Velosonics.

În septembrie veţi cînta la Londra alături de Subcarpaţi, ROA, The Amsterdams, RATB şi CTC. Ce înseamnă asta pentru voi?

Oh, da! Mare onoare. Ştii cum e... E ca şi cum o fată superbă, la care nici nu ai curajul să speri, te invită într-o seară la ea, să... vă uitaţi la un film. Tu ştii că va fi doar un one night stand, dar ce mai contează?

Dacă aţi putea pleca în turneu sau aţi avea şansa unei colaborări cu o trupă legendară şi cu una contemporană, care ar fi acestea?

Oh, greu! Legendari – cred că The Beatles. Sau Nirvana. Contemporani – poate Depeche Mode. Poate Foo Fighters.

În timpul liber, ce pasiuni obscure aveţi?

Din păcate, puţinul meu timp liber mi-l cam dorm. Nu ies nicăieri. Stau în casă şi mă joc. Sînt un posac.  

Dan Amariei este vocalistul trupei OCS. „Pandora“ este noul single de pe albumul Marea Căutare, lansat anul trecut. Mai multe la omulcusobolani.ro.

a consemnat Marius CHIVU 

Foto: Alex Conu