''Nu tot ce ascultăm ne face bine, chiar dacă ne place'' <p>- <i>interviu cu Berti BARBERA</i> -
Pentru că întotdeauna vor exista oameni care ştiu de unde au venit şi care îşi fac timp să aducă un tribut celor mari. Dacă ne-ar ajunge originalul, peste jumătate din muzica existentă n-ar mai fi ascultată. Ar fi nedrept. Interpretul este al doilea compozitor, de aceea arta interpretării este la fel de interesantă precum cea a compoziţiei sau a orchestraţiei. Ideea că noi creăm este iluzorie. Noi doar descoperim. Poţi descoperi o combinaţie de note care să rămînă în istorie sau poţi da viaţă unor note deja scrise. Important e să spui ceva, să-ţi pui amprenta pe ceea ce faci. Eu nu l-aş numi un album de covers, mai degrabă un album-tribut. Care au fost criteriile după care aţi ales cele 13 piese? Am o listă imensă din care am ales piese cît mai diferite ca gen şi generaţie, care să sune deosebit cu cvartet şi care să transmită cît mai clar mesajul acestui album: apropierea unor lumi muzicale artificial separate şi coexistenţa stilurilor într-un context sonor bazat pe vibraţia naturală. Corzile vocale, corzile chitarei, ale cvartetului, membranele instrumentelor de percuţie, toate au vibrat şi au fost captate natural. E un album... ecologic. Am lucrat cu multă bucurie toţi. Marea mea realizare este că am adunat un grup de oameni minunaţi. Nu e primul dvs. album-tribut, de ce nu compuneţi mai mult? Nu e primul şi sigur nu e ultimul. Eu sînt tributar frumuseţii. În plus, n-am scris niciodată muzică. Am contribuit doar cu idei. Au scris alţii mai bine, mie-mi rămîne să duc mai departe, prin propria personalitate. Sînt mult mai pregătit ca interpret. Cum de nu v-aţi lipit definitiv de nici o trupă? Pentru că n-am lipici. N-aş putea să prind rădăcini în vreo trupă. Simt că mă blazez, că mă plafonez dacă rămîn în acelaşi grup, cîntînd aceeaşi muzică. Îi admir pe cei care au spus atît de mult simţindu-se bine într-o singură barcă. Eu simt permanent nevoia să caut, dar să şi găsesc. Iar dacă găsesc, încep să caut altceva. Cum ar fi să scriem aceeaşi carte de fiecare dată? Sau să răspundem la aceeaşi întrebare. Sînt atît de mulţi muzicieni buni cu care-mi place să cînt, sînt atîtea lucruri de descoperit şi de împărţit, încît nu pot sta într-un loc. Sînt o persoană adaptabilă şi un coleg bun, deci nu s-ar pune problema neintegrării. Am avut puţine experienţe triste în muzică. Iar cele care au fost mi-au arătat ce să nu fac în continuare. Sînt destui artişti cumsecade care cîntă o viaţă aceleaşi piese, îşi iau bănuţii şi pleacă. N-ar fi plictisitor să fim toţi la fel? Care este istoria colaborării cu Nicu Patoi? Cu Nicu m-am întîlnit prin â96. În 2001 ne-am revăzut, manifestîndu-ne dorinţa de a face ceva împreună. Emisiunea Taverna de la TVR ne-a pus la treabă, după care, în 2004 am început să cîntăm în doi. Am avut un concert cu Platonic într-o seară, iar doi membri nu au putut veni la concert din motive serioase. Şi am cîntat doar noi doi. Ne-am simţit bine şi de atunci cîntăm aşa. E o mare bucurie. Nici un concert nu seamănă cu celălalt. Şi reuşim lucruri incredibile, ne surprindem reciproc şi încă n-am găsit capătul acestei călătorii. Cu siguranţă se va sfîrşi şi asta, dar pînă atunci mai avem multe de spus în doi. Primul nostru concert ne-a ieşit atît de bine, încît l-am pus pe CD. După trei ani mi-a venit ideea cu acest Stringasong. După încă un an, avem cel mai bun produs pe care l-am făcut vreodată împreună. Pe site se află o listă cu 11 instrumente de percuţie la care cîntaţi... Între timp lista s-a mărit. Dacă aş putea, aş învăţa să cînt la toate instrumentele, m-aş apuca imediat de treabă. Ştiu cum se cîntă la foarte multe instrumente, dar pînă la a te exprima prin tot spectrul instrumentului este cale de-o viaţă. Admir oamenii care îmblînzesc instrumente. De aici şi o listă imensă cu muzicienii pe care-i admir. Nu mi-am făcut un top. Cînd eram în liceu, aveam o listă, o actualizam lunar. Multă vreme în capul listei au fost Queen, Genesis, Pink Floyd, Yes, Police, AC/DC, Joni Mitchell, Tom Waits, după care Frank Zappa a dominat o bună parte din viaţa mea de ascultător de muzică. Şi continuă să domine în propria-mi ierarhie. "Nu-mi permit să refuz nici o provocare" Cum vedeţi piaţa muzicală românească a momentului? Piaţa e de fapt un talcioc. Mai un ciubuc, mai o cioară vopsită, din cînd în cînd mai apare ceva bun de luat în seamă. În rest, în locul unui sistem bazat pe valoare şi competiţie corectă, avem cîteva găşti care-şi dispută diferite ciolane. Şi un mediu FM absolut aberant, de-a dreptul penal. Iar la TV asistăm la o înşiruire sinistră de clipuri publicitare, în care toţi arată acelaşi lucru. Nu pot fi numite videoclipuri, nu au nici o valenţă artistică. Sînt simple spoturi, ca-n publicitate. Aceeaşi risipă inadmisibilă de bani şi uneori de talent. Nu obişnuiesc să mă lamentez, chiar dacă mă lovesc zilnic de aceste probleme. Diletantismul şi lipsa de educaţie, astea sînt marile neajunsuri. Democraţia este marele neajuns în muzică, cel puţin. În loc să faci ce ştii mai bine, trebuie să fii atent să rezolvi şi altele, tocmai pentru că nu poţi avea încredere într-o bună parte dintre cei cu care ai de-a face. Pentru mine e o provocare în plus să trec peste toţi şi să-mi duc proiectele la bun sfîrşit. Pentru că în cele din urmă trebuie să ajungem la zîmbetele celor care te ascultă. Asta e marea răsplată. S-au făcut tot felul de topuri, care sînt cei mai originali muzicieni de la noi de dinainte de â89? Originali? Uitasem acest cuvînt. Păi, original a fost Mircea Florian. Alexandru Bălănescu e original. Alţii sînt mai puţin originali, în schimb au lăsat ceva: Sfinx-ul anilor â70, Phoenix-ul pînă la fugă etc. Acum e jale. E foarte trist ce se întîmplă. Ce se întîmplă acum? Nu se întîmplă, asta e problema. Şcoala are o programă veche de 50 de ani, oamenilor li se bagă pe gît numai porcării, asta pentru că cei implicaţi în media nu înţeleg nimic din ceea ce fac şi n-au decît interese meschine, tinerii cîntă prost, iar cei care au idei mai bune nu ies din fetişul noului cu orice preţ şi au senzaţia că ei au inventat muzica de curînd. Mişcarea underground e timidă şi există tot felul de resentimente între oamenii de muzică, pe măsura discrepanţei dintre reperele lor valorice. Nu există un sistem funcţional, în care fiecare să facă exact ce ştie mai bine. Totul e pe găşti, replici şi poliţe plătite. Artiştii celebri cer sume deja greu de imaginat în raport cu valoarea lor, creînd o mare confuzie între popularitate şi valoare. Iau bani mulţi, în schimb nu oferă altceva decît un set de piese, fără un concept de spectacol, o desfăşurare fluentă, cu sens... Se urcă pe scenă, cîntă şi pleacă. A mai ieşit un bănuţ, mai plătim o rată. Cam la asta se rezumă. Bineînţeles, există excepţiile - cei puţini şi buni. De aceea nu mă lamentez şi promovez cu bucurie, prin fundaţia mea, orice om dăruit cu talent şi caracter. Şi încerc să mă înconjor de oameni civilizaţi. Se poate, dar numai izolat. Apropo de instrumente de percuţie, sînteţi "specializat în terapie muzicală şi percuţie terapeutică"; ce înseamnă acest lucru? Muzica vindecă. Echilibrul şi calitatea muzicală au un efect pozitiv asupra noastră, începînd cu creierul şi terminînd cu muşchii. Pe de altă parte, nu tot ce ascultăm ne face bine, chiar dacă ne place. De aceea încerc să aflu care sînt cele mai potrivite metode de a pune oamenii într-un mediu sonor potrivit. Terapia muzicală ne oferă posibilitatea să aflăm ce muzică ne face bine. De la "efectul Mozart" pînă la cele mai simple exerciţii de audiţie, putem să creăm un mediu muzical echilibrat, care ne poate ameliora anumite stări de criză, fără a bagateliza sensul artistic al muzicii, fară a fi nevoiţi să compunem în acest scop sau să riscăm intrarea pe un teritoriu mistic. Cred în terapia muzicală şi promovez acest lucru. Percuţia terapeutică ţine tot de echilibrul obţinut prin controlul sunetului. Numai că de data asta toţi cei implicaţi produc sunete, participă direct la o sesiune de comunicare prin ritm. Oamenii au comunicat astfel înainte de a învăţa să vorbească sau să cînte. De aceea nu e surprinzător să vezi 100 de oameni sau mai mulţi cu un instrument de percuţie în faţa lor, ajungînd la o comuniune ritmică fără să fi atins un astfel de instrument înainte. Bucuria e maximă, iar efectul, incredibil. Totul coordonat, nimic haotic. În loc să batem nervos din degete sau din picioare, ne ordonăm şi ne descoperim noi calităţi. Aţi absolvit o facultate de teatru, de ce n-aţi continuat? Teatrul este un exerciţiu la fel de complex ca şi muzica. E foarte greu să le poţi stăpîni pe amîndouă la acelaşi nivel. De aceea nu m-am implicat într-un proiect teatral serios. Mi-ar trebui mult studiu, multă muncă, pînă să ajung la un nivel bun. Iar eu asta experimentez în plan muzical. Nici nu sînt eu un actor foarte talentat. Cînd am făcut facultatea, mi-am dorit să dobîndesc în primul rînd o relaţie bună cu mine şi cu scena. Să învăţ despre scenă, despre public, despre arta interpretării, despre control. A învăţa aceste lucruri te ajută, indiferent de latura artistică în care te implici. Sînt elemente universal valabile în artă şi foarte necesare. Fiind foarte atras de muzică, am decis să merg pe acest drum, unde mă simt mai sigur pe mine. N-am mai jucat teatru de mult, în schimb sînt destul de des pe scenă. Face parte tot din arta interpretării, dar folosesc alte mijloace. Asta nu înseamnă că nu m-aş implica serios într-un proiect teatral. Nu-mi permit să refuz nici o provocare. E prea frumos să fii artist. a consemnat Marius CHIVU
