„Nu poţi să faci un documentar pur despre un subiect atît de complicat“ – interviu cu regizorul Tom WILSON

Elle

Tom Wilson, cine sînteţi şi de ce aţi ales România? 

Sînt ziarist şi puţin DJ. Acum aş spune, însă, că sînt regizor şi puţin ziarist. Prima dată am ajuns în România în 1999 şi, între ’99 şi 2002, cînd m-am stabilit aici, am venit destul de des. De 12 ani, locuiesc aici. Imediat după ce am terminat facultatea, am ştiut că nu vreau să rămîn în Anglia. Nu-mi plăcea acolo pentru că ştiam că, dacă vrei să lucrezi într-un job creativ, să scrii sau să faci film, trebuie să fii pregătit să lucrezi ani şi ani gratis, fără să ai nici un fel de garanţie că după această perioadă de ucenicie se va schimba ceva. De exemplu, am avut prieteni care au lucrat la BBC cîte un an de zile, fără bani, şi după aia n-a urmat nimic. Pe de altă parte, m-am îndrăgostit de România. Mai ales că am descoperit-o în 1999, cînd arăta cu totul altfel, iar tot ce mi se întîmpla era absurd, amuzant şi spectaculos totodată.  

Cum aţi ajuns să faceţi film? Că nici aici n-aş zice că e uşor? 

Am început să scriu. Pentru ziare, reviste, TV. Am făcut apoi radio, am montat sunet. Am trecut la documentare, filme scurte pentru BBC, Euronews, mici reportaje filmate, care aveau mai ales subiecte sociale. Ca să vă faceţi o idee, am fost şi am filmat, la un moment dat, la ultima colonie de leproşi din România. Apoi, uşor-uşor, am început să mă duc spre ficţiune. Într-un fel, filmul meu,

, este acest amestec de documentar şi de ficţiune. Şi l-am construit gîndindu-mă că nu trebuie să ştii ceva despre România ca să-l poţi înţelege.  

Trimiterea punctuală este la Experimentul Piteşti. Cînd aţi aflat despre el? 

Am citit iniţial despre ce s-a întîmplat la Piteşti. Şi m-am dus acolo să fac un reportaj pentru BBC. Atunci am ascultat poveştile unor oameni care au trecut prin această experienţă dură. Acesta a fost, de fapt, declanşatorul pentru

Aristide Ionescu, care a fost torturat acolo şi cu care am făcut un interviu, mi-a zis că ce era cel mai greu de suportat nu era tortura la care a fost supus, ci situaţia politică din România de azi. Pentru mine, ce mi-a spus domnul Ionescu a contat foarte mult. M-a făcut să realizez că nu pot să spun povestea despre Experimentul Piteşti, dacă nu spun povestea despre Revoluţie şi despre ce s-a întîmplat după 1989.  

Experimentul Bucureşti

Experimentul Tom Wilson.

Filmul l-am făcut cumva în secret, am filmat vreo opt luni, în timpul meu liber. A fost un proiect fără buget, şi l-am şi montat de unul singur. Mă gîndeam chiar să renunţ la el, că nu-mi mai dădeam seama dacă ieşea sau nu ceva. Înainte de prima vizionare, am avut nişte momente de panică şi am vrut să renunţ.  

Ce fel de reacţii a stîrnit filmul? 

Cred că reacţiile negative au venit de la oameni care au pornit de la ideea că nu poţi să abordezi isoria aşa, că nu poţi să tratezi un subiect grav şi serios în felul ăsta. Pot să-mi imaginez că nu e tocmai plăcut să afli, după ce vezi filmul, că doar o parte din poveste e adevărată. Şi că o altă parte e ficţiune.  

Mi se pare că filmul dumneavoastră şterge graniţa dintre adevăr şi farsă, iar linia de demarcaţie dintre ele devine la fel de blurată cum este şi istoria recentă a României. E comedie sau dramă? 

Pentru mine e o dramă. O poveste de dragoste tristă, despre timp, vîrstă şi context istoric, politic. Şi, de ce nu, o poveste care surprinde schimbările pe care le aduce trecerea de la un regim totalitar la unul capitalist, cînd relaţiile dintre oameni se modifică. Iubirea – de asemenea. Pe mine mă miră de fiecare dată cînd oamenii rîd în sală. N-a fost în intenţie să iasă un film comic, aşa că sînt surprins de rîsetele care se aud în sală. 

Iar în ceea ce priveşte reţeta cinematografică pe care am folosit-o, nu cred că e important să măsurăm cît e ficţiune şi cît – documentar. Tot filmul are un singur scop: e o încercare regizorală prin care încerc să explic că nu poţi să faci un documentar pur despre un subiect atît de complicat. Tocmai pentru că este atît de dur şi de dureros. Ai aceleaşi probleme ca atunci cînd te gîndeşti să faci un film despre Holocaust. Să ne gîndim la

al lui Claude Lanzmann, care are opt ore şi jumătate, şi care e o încercare nobilă şi binevenită, dar nici un documentar şi nici o altă operă de artă nu pot să spună ce s-a întîmplat acolo cu adevărat. Într-un fel, odată ce faci o poveste, totul devine foarte curat. Dar nici viaţa, nici istoria nu sînt aşa. Nici Holocaustul nu a fost aşa şi nici Experimentul Piteşti. Şi nici Revoluţia din România nu a fost aşa. Chiar dacă noi putem încerca să construim o poveste frumoasă. Dar, de fapt, lucrurile sînt mult mai complicate. Eu nu sînt deloc nostalgic şi nu pot să zic că ce a fost înainte de Revoluţie a fost mai bine. Ar fi total absurd dacă aş crede asta. Eu nu mi-am dorit nici să fac un documentar în care să arăt: uite ce urîtă a fost viaţa înainte de 1989. Eu am încercat, în filmul meu, să fac ceva care să scape de convenţiile şi etichetele acestea. 

Şi atunci aţi schimbat inclusiv istoria personajelor dvs. Şi le-aţi inventat alte biografii unor persoane reale. Cum i-aţi convins să intre în pielea unor personaje? 

Am fost şi eu surprins cît de deschişi au fost oamenii să joace nişte roluri care nu aveau legătură cu vieţile lor. Nu mi-a fost greu să conving pe nimeni. Le-am explicat povestea de la început. De exemplu, Iustin Capra. Avea 80 de ani. A murit de curînd. Era un om care îşi proteja viaţa privată, dar s-a arătat extrem de deschis. Şi am fost şi mai surprins de performanţa pe care toţi cei care au participat la acest proiect au făcut-o în film. Nici unul dintre cei care apar în

nu are nici cea mai mică legătură cu actoria. Daniel Bilt lucrează ca traducător la Radio România. Îmi propun ca şi la proiectele viitoare să experimentez şi să nu folosesc actori. Iubesc să lucrez cu neprofesionişti, pentru că fiecare are de spus o poveste, pentru că a trăit ceva interesant. Poate de asta un om obişnuit pune atîta suflet şi acel rol pe care îl joacă devine atît de important.  

Perioada de casting şi de repetiţii e foarte importantă. Regizorii lucrează mult cu actorii ca să-i facă să fie naturali şi credibili în roluri. Neprofesioniştilor din Experiment pare că le-a ieşit foarte uşor. Cum aţi lucrat cu ei? 

Înainte de a filma, am stat de vorbă cu fiecare dintre cei care apar în film. N-am avut scenariu, dar le-am explicat ce fel de personaj ar trebui să joace, cum să fie şi ce anume îmi doresc să transmită. „Imaginează-ţi că eşti un tînăr corporatist, care vrea cu orice chip să reuşească în viaţă.“ Apoi, cînd filmam, nu mai ştiam dacă ei îşi spun părerile lor sau îşi imaginau că spune personajul pe care îi rugasem să şi-l imagineze. Iustin Capra, de exemplu, povestea, la un moment dat, că prin puterea sunetelor a făcut o bară de fier să leviteze. Şi nu-mi mai dădeam seama dacă ăsta chiar a fost un experiment sau el inventa o poveste pentru mine. Am aflat apoi că existase acel experiment. 

La fel stau lucrurile şi cu biografiile celor doi protagonişti, Carmen Anton şi Andrei Juvina.  

Da, aşa e, fiecare element de adevăr pe care l-am avut l-am împănat cu mai multe elemente ficţionale. Carmen Anton a avut o carieră de succes în muzică. Deci, m-am folosit de acest detaliu biografic pentru a-mi face personajul cît mai credibil. Aşa cum se întîmplă, de altfel, şi în teoriile conspiraţiilor, care pornesc de la un miez adevărat, pe care îl ambalează în fel şi chip.  

Ce urmează? 

Va trebui să iau o decizie, mai am un fals documentar în lucru, pe care mi-aş dori neapărat să-l fac. Dar nici n-aş vrea să mi se pună o etichetă de genul „omul care face

“. Aşa că mi-aş dori să fac un film de ficţiune, convenţional, şi să văd ce iese. Şi, cu siguranţă, o să continui să lucrez cu neprofesionişti.    

a consemnat Ana Maria SANDU