„Nu cred că puterea poveştilor e o utopie“ – interviu cu Cristian LUPŞA

Decât o revistă.

Decât o revistă,

Prima conferinţă Power of Storytelling a avut loc în 2010. Acum a ajuns la a cincea ediţie. Ce s-a schimbat între timp? 

În 2010 nu intenţionam să facem o conferinţă, ci mai degrabă să aducem două jurnaliste cu experienţă pentru nişte seminarii cu echipa

şi alţi jurnalişti. Dar una dintre ele n-a putut veni, iar un înlocuitor s-a transformat în trei şi seminariile s-au transformat într-o conferinţă cu 100 de participanţi. Acum sînt două schimbări principale. În primul rînd, e mai mare – în medie opt-zece invitaţi în ultimii ani şi de trei ori mai mulţi participanţi (limita e 350 anul ăsta). În al doilea rînd, chiar dacă majoritatea invitaţilor sînt din zona de jurnalism narativ/non-ficţiune, conferinţa încearcă să trateze cît mai larg ideea de „spus poveşti“

, iar asta se vede şi în publicul pe care îl atragem, care e extrem de divers, de la jurnalişti la oameni din societatea civilă, de la alte industrii creative şi de comunicare şi pînă la antreprenori. 

Nu e ironic că România, o ţară unde presa trece printr-o criză acută, găzduieşte o conferinţă internaţională de jurnalism? 

Eu n-o privesc aşa. De unde privesc eu, presa în România era mediocră din punct de vedere al spusului de poveşti şi acum cinci ani, şi acum zece ani, şi acum cincisprezece ani, doar că îi mergea mai bine (în special din publicitate) şi nu-şi punea atîtea probleme existenţiale despre cum va supravieţui, cine o consumă, cine plăteşte pentru ea. Dacă e ironic acum, ar fi fost ironic şi atunci. Mi se pare mult mai încurajatoare senzaţia cu care pleacă invitaţii noştri de la conferinţă, unde cunosc mulţi oameni – tot mai mulţi în fiecare an – care şi-au făcut curaj să dezvolte media alternative, mai mici sau mai mari, fie cu pretenţii generaliste, fie extrem de nişate. Adaugă aici cei cîţiva încăpăţînaţi pe care îi mai găseşti prin diverse media tradiţionale. Mai mulţi vorbitori ne-au spus, în repetate rînduri, că e senzaţională această energie creatoare şi că unii dintre ei şi-ar fi dorit să prindă astfel de începuturi. 

Ce le-aţi spus primilor invitaţi ca să-i convingeţi să vină în România? Ce le spuneţi acum? 

Ca să ajungem la primii invitaţi, ne-au ajutat jurnalişti cu care am studiat sau cu care am lucrat în SUA, oameni ca Jacqui Banaszynski, care au girat pentru noi. Faptul că în spatele conferinţei e o revistă independentă, publicată de un ONG, care vrea să dezvolte un anume tip de jurnalism narativ în România, a fost de ajutor. Mai ales cînd vorbeşti cu oameni care sînt la vîrful profesiei lor – cîştigători de Pulitzer, de Emmy, de National Magazine Awards. Ajută şi faptul că sîntem în România. Sună departe, intrigant, iar dacă eşti povestitor de orice fel, de ce să spui nu unei excursii gratuite într-o ţară pe care n-o cunoşti? Poate mai importantă e experienţa prin care trec aici – mulţi dintre ei ne spun că e printre cele mai minunate conferinţe la care au vorbit, şi asta ţine nu doar de ce reuşim să creăm la faţa locului, cît şi de spiritul de care vorbeam mai înainte şi de evenimentele conexe. 

Cum poate o iniţiativă locală de jurnalism independent să susţină organizarea singurei conferinţe de jurnalism narativ din Europa de Est?

Sincer, cu cheltuieli enorme de energie şi timp, mai mult decît orice. Plus o credinţă oarbă că se poate (de ce nu s-ar putea?) şi că merită, şi că energia care se transmite în zilele de conferinţă poate crea schimbare în rîndul unora dintre participanţi. Şi, desigur, cu ajutorul unor sponsori şi parteneri cu care am putut complota ca să creăm experienţe plăcute şi memorabile şi fără a căror susţinere financiară n-am fi ajuns aici. 

Ideea centrală a conferinţei e că poveştile pot schimba lumea. Care sînt poveştile care v-au schimbat dvs. lumea? 

Cu siguranţă, poveştile cu cavaleri şi Feţi-Frumoşi şi muschetari pe care le citeam cu bunicul; cred că mi-au insuflat de mic dorinţa de a face ceva bun pentru alţii. Şi, că e bine sau că e rău, sîntem conduşi de astfel de naraţiuni. Naraţiuni despre cine sîntem, despre cine sînt ceilalţi, despre cum am ajuns aici şi unde mergem. Cred că, mai mult decît orice, conştientizarea acestui lucru mi-a schimbat mie lumea. Iar lucrurile astea am ajuns să le cred din cauza unei supradoze de poveşti despre realitate, poveşti luate din emisiuni precum

cărţi cum ar fi

articole ca „The Long Fall of One-Eleven Heavy“ de Michael Paterniti şi mii şi mii de altele. 

Credeţi, de pildă, că, dacă am avea mai multe poveşti bine scrise şi documentate despre criza refugiaţilor, am fi în stare să înţelegem mai bine şi am renunţa la reflexele naţionalist-extremiste? Sau asta e o utopie? 

Acum zece ani am petrecut cîteva luni documentînd un text despre lupta pentru sufletul islamului între elementele extremiste şi majoritatea credincioşilor – complexitatea personajelor pe care le-am cunoscut atunci şi lecţiile de viaţă şi de istorie pe care le-am învăţat m-au copleşit şi m-au convins că nimic nu e atît de simplu pe cît pare şi că posibilitatea de a generaliza orice soi de senzaţional e extrem de atrăgătoare.

Sigur că mi-ar fi plăcut ca acel text să cureţe comunitatea din oraşul american în care locuiam atunci de orice prejudecăţi, dar nu merge aşa uşor. 

În acelaşi timp, nu cred că puterea poveştilor e o utopie. O poveste bine spusă – indiferent de formă – te forţează să te confrunţi cu propriile credinţe, cu propriul drum şi propriile alegeri. Şi ştim foarte bine că am prefera să stăm departe de orice informaţii care ne zdruncină reflexele, de orice tip ar fi ele, pentru că e foarte înfricoşător să accepţi că lumea poate fi şi altfel. Dar, uneori, cînd avem scuturile jos, poate lăsăm să intre o poveste în viaţa noastră şi ne trezim la final întrebîndu-ne dacă celălalt e chiar atît de diferit. 

Care e tema de anul ăsta? Cum v-aţi ales invitaţii? 

I-am spus „A Sense of Place“ pentru că am vrut să vorbim despre spaţiu şi loc – fizic, psihic –, rolul lor în poveşti, cum le învăţăm, cum construim în funcţie de ele şi cum ni le putem apropia chiar dacă sînt departe. Tema a venit după invitaţi, pentru că ne-am uitat la cît de multe au în comun şi ne-am zis să-i grupăm sub o umbrelă. 

Prezentaţi-i, vă rog, în cîteva cuvinte. 

E un grup ecletic. Avem jurnalişti de şcoală veche, dar cu o forţă şi o umanitate incredibile, cum e Jacqui Banaszynski, care, apropo de puterea poveştii împotriva stereotipurilor, a cîştigat un Pulitzer acum aproape treizeci de ani pentru o poveste despre un cuplu de fermieri americani bolnavi de SIDA, amîndoi bărbaţi, care îşi trăiau ultimele zile. Avem şi eseişti tineri şi provocatori, cum e Leslie Jamison, a cărei

, apărută şi în limba română, e o explorare extrem de curajoasă a durerii şi a felului în care o percepem şi o înţelegem la noi şi la alţii. O mai avem pe Wendy MacNaughton, care ilustrează viaţa de pe străzile din San Francisco, pe John Freeman, care a cunoscut cam toţi scriitorii contemporani importanţi, pe Michael Paterniti, care e unul dintre cei mai lirici jurnalişti pe care i-am citit vreodată. Şi mai sînt. Sînt inclusiv trei povestitori români de mare clasă: scriitoarea Carmen Bugan, artistul Dan Perjovschi şi regizorul de film documentar Alexandru Nanau. 

Trebuie să fii neapărat jurnalist ca să vii la Power of Storytelling? 

Deloc. Acum, cînd răspund la aceste întrebări, chiar nu mai avem locuri – e al cincilea an consecutiv în care se dau toate –, dar majoritatea participanţilor nu sînt jurnalişti, ci oameni dornici de o experienţă plăcută sau care vor să fure nişte idei despre cum să povestească mai bine în domeniile lor, care pot fi de la comunicare internă în companii, pînă la jocuri video. 

De cîţiva ani, există o ediţie-soră şi la Cluj. De ce aţi ales Clujul? 

are o prezenţă serioasă în Cluj – nu doar cititori, dar şi mulţi colaboratori, chiar membri ai echipei, aşa că ne e mai uşor să ne organizăm. Atît la Cluj, cît şi la Bucureşti, depunem mult efort pentru ca participanţii să se simtă bine (şi să primească tot soiul de surprize). Anul acesta avem a doua ediţie acolo şi pregătim un road-trip cu speaker-ii internaţionali care vorbesc şi la Bucureşti, iar ăsta e un moment pe care abia îl aşteptăm, pentru că-i putem plimba prin ţară (avem în plan o traversare de Transfăgărăşan). 

În final, un exerciţiu de imaginaţie: cum o să arate Power of Storytelling peste cincizeci de ani? O să mai vorbim la fel despre puterea poveştilor într-o epocă digital-robotizată? 

E prea departe ca să funcţioneze exerciţiul de imaginaţie. Altfel, nu cred că s-a schimbat mare lucru în principiile unei poveşti bune într-o epocă digitală, chiar dacă unele sînt mai vizuale, mai scurte ş.a.m.d. Întrebarea mai interesantă e legată de ce întrebai şi tu mai sus – poate cu adevărat o poveste să lucreze cu prejudecăţile şi reflexele noastre dacă e doar un stimul tranzitoriu? Sînt inclusiv cercetări care spun: nu prea. Eu, unul, mi-aş dori ca în gălăgia asta informaţională să nu ne pierdem complet apetitul pentru poveşti complexe, care necesită nu doar disponibilitate emoţională, ci şi timp.  

a consemnat Luiza VASILIU