Nora, contemporana noastră

O casă de păpuşi - totul redus la dimensiuni copilăreşti, cu mobile micuţe, pereţi scunzi şi obiecte subdimensionate. Metafora imaginată de regizorul Lee Breuer (o legendă a teatrului american, constant preocupat de deconstrucţia clasicilor) în Casa de păpuşi Mabou Mines e completă, fiindcă toţi bărbaţii din piesă sînt actori-pitici, numai femeilor "permiţîndu-li-se" dimensiunile obişnuite ale fiinţei. Pînă la momentul eliberării, Nora pare încurcată de corpul ei, de silueta suplă, alungită, de membrele frumoase pe care le "scurtează" forţat, jucînd în genunchi anumite scene, în special pe cele cu copiii sau cu soţul. Dar asta nu e suficient: stilul de joc imită şi el tonul jocurilor copilăreşti: din toate reiese că Nora a acceptat condiţia de păpuşă, de element decorativ într-o casă perfectă, a consimţit, de dragul confortului şi al banilor, să fie distribuită într-un rol pe care îl detestă. Fiindcă zîmbetul dulce şi copilăreala permanentă, alintul generalizat din comportamentul ei - culminînd cu îndulcirea tonului vocii şi pelticeala simpatică - dispar numai în momentele cînd mîinile ei ating banii, de care e atrasă ca de un magnet. Pe scenă e construită chiar o casă de păpuşi (scenograf Narelle Sissons, după ideea lui Breuer), care are într-un colţ un pian micuţ, replică a pianului mai mare, aşezat lîngă scenă, cu pianista făcînd parte din spectacol, cu rolul de a sparge din cînd în cînd convenţia, pentru ca monotonia să nu se instaleze. Ba Nora îi întinde un obiect sau o bomboană (din cele pe care le consumă tot timpul, aproape maniacal), ba pianista - asiatică - se ridică ofuscată la o replică despre chinezi, desemnaţi ca locuitori ai altei planete, de către dramaturgul scuzat de actori, numai să se întoarcă interpreta. (Eve Beglarian a reorchestrat muzica scrisă de E. Grieg, iar Ning Yu o cîntă.) Inteligent acest "truc" postmodern, ce induce din cînd în cînd sentimentul distanţării şi al autoironiei creatorilor spectacolului. Fiindcă monotonia tonului egal chiar pîndeşte la orice pas, aşa cum face şi în cazul unor căsătorii de convenienţă sau în acelea din care pasiunea a dispărut de mult, iar resturile ei sînt rareori reanimate de parteneri. Spectacolul trupei americane Mabou Mines este scutit, multă vreme de la începerea lui, de acest pericol al monotoniei, fiindcă surprizele acestei alegeri regizorale - deopotrivă uimitoare şi greu de pus în practică, ridicînd dificultăţi de distribuţie, dar şi de joc în decorul miniatural pentru actorii de dimensiuni normale (ce sintagmă de identificare!) - vin una după alta. Reconstruit la mici dimensiuni, universul Norei devine deopotrivă expresia meschinăriei soţului ei, dar şi a lipsei de maturitate care o caracterizează, pînă la un moment dat, pe eroină. Spaţiul în care au loc binecunoscutele întîmplări imaginate de Ibsen, pentru a picta cazul atît de comun al femeii-jucărie, redimensionează atît acţiunea, cît şi impactul deciziei finale a Norei. Cînd aceasta îşi începe monologul final, în care îi reproşează lui Torvald că n-a considerat-o niciodată femeie, ci a tratat-o ca pe un copil neştiutor, aşa cum făcuse şi tatăl ei înainte, Nora părăseşte la propriu casa de păpuşi continuînd să vorbească cu soţul ei. Ea urcă din culise într-una din lojile teatrului unde, treptat, îşi abandonează hainele, ca şi cum ar fi straturile de ipocrizie strînse în ani de zile trăiţi în minciună. În paralel, casa de păpuşi dispare din scenă, iar în locul ei apare un perete întreg de loji, oglindă a sălii de teatru clasice, în care mai multe rînduri de păpuşi îi imită gesturile. Ne privim pe noi, aşa cum sîntem, întrebîndu-ne dacă nu cumva avem să ne reproşăm aceeaşi ipocrizie şi lipsă de curaj - frînele care împiedică în mod obişnuit schimbările necesare de destin. Între timp, Nora îşi termină discursul şi ne provoacă şocul final: nu numai hainele de epocă dispar cu totul, ci şi frumoasele bucle blonde ale eroinei, iar ceea ce vedem este trupul cu alură androgină şi capul complet ras al unei fiinţe ce respiră contemporaneitate. Ea spune ultimele replici cu o voce normală spre răguşită, o voce care nu mai are nimic din ezitările drăguţe ale prostelii copilăreşti (un recital complet al actriţei Maude Mitchell, care a contribuit şi la adaptarea piesei, împreună cu regizorul). Oricine ar fi şi în orice timp ar trăi ea, această nouă Nora deschide un alt capitol al vieţii ei - fără să se iluzioneze că-i va fi uşor, dar asumîndu-şi totul, cu bucuria celui care, după ce a bîjbîit printr-un tunel, iese în sfîrşit la lumină. Dacă - aşa cum spune Gaston Bachelard în Poetica spaţiului - "sîntem spaţiul unde sîntem", atunci Nora îşi părăseşte casa de păpuşi (la figurat după Ibsen, la propriu după Breuer) pentru a trăi schimbarea, revelaţia, înnoirea în "casa teatrului", confirmîndu-i acestuia, implicit, toate funcţiile.