Nimic nu poate fi mai frumos decît să te expui

- interviu cu Andrei ŞERBAN - Întrebată dacă ar putea să schimbe un lucru din viaţa ei, ce ar schimba, Grace răspunde: "Viaţa mea". Replicile, scrise de Sarah Kane, în 1998, ar fi putut fi rostite, la fel de bine, de personajele lui Cehov, în 1896. Asta ne face să credem spectacolul Pescăruşul, creat de Andrei Şerban pe scena Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, spectacol prezentat, la sfîrşitul lunii iulie, în formula repetiţiilor generale cu public (premiera va avea loc în 2007, inaugurînd programul "Capitala culturală europeană"). După zece ani de absenţă, perioadă în care a susţinut doar ateliere şi conferinţe, dar şi după o carte publicată la Polirom şi un proiect sabotat (al Centrului de cercetare teatrală), regizorul îndrăgostit de Cehov revine, în sfîrşit, pe scena românească. Animat de o energie nouă, el nu se fereşte de replici dezinhibate şi gesturi radicale. Dimpotrivă, le legimitează prin pasiunea cu care se întoarce mereu la întrebarea esenţială: "Cine are nevoie de teatru?". Andrei Şerban formulează, din nou, un răspuns neaşteptat, la Naţionalul din Cluj, acolo unde, pînă pe 20 august, va da, sub ochii spectatorilor, ultimele indicaţii de regie actorilor distribuiţi în Purificare de Sarah Kane. În Biografia recent apărută, vorbiţi despre sentimentul straniu de a fi "între două lumi"... Acum, după o vară de audiţii, repetiţii şi interviuri, vă simţiţi mai aproape de casă, de teatrul românesc? Cum se vede el dinăuntru? Cînd lucrezi foarte intens şi concentrat într-un loc, eşti ca pe o insulă. Ai impresia că toată planeta depinde de ceea ce faci tu la Sibiu sau la Cluj, la Tokyo sau la Los Angeles şi, în sensul ăsta, nu mai contează unde te afli. Călătorind atît de mult, nu mai am sentimentul apartenenţei la o ţară anume... Sigur că, revenind în România, e plăcut şi relaxant să vorbesc în limba maternă - ceea ce se întîmplă foarte rar în teatru -, şi mi-e foarte bine cînd regăsesc la actori un umor pe care-l ştiu, o căldură familiară, un fel de a lucra, plin de entuziasm, pe care mi-l amintesc din tinereţe. Asta îmi dă foarte multă bucurie. Dar între două lumi voi rămîne pînă la sfîrşit. De fapt, cred că ne simţim cu toţii între două lumi, chiar şi cei care nu pleacă din România. E un moment, în întreaga lume, în care nimeni nu se mai simte într-adevăr acasă; casa din noi înşine e, într-un fel, în plin cutremur. Trăim aproape de apocalips. Distribuţia Pescăruşului, din care fac parte Maia Morgenstern şi Mircea Rusu, actori care v-au urmat şi în spectacolele din ’90, nu e tot un mod de a vă întoarce acasă? Nu, deloc, pentru că, în mod tragic, Trilogia antică s-a destrămat. A fost un spirit extraordinar, un eveniment la care actori şi spectatori, abia ieşiţi din îngheţul comunismului, au participat cu toată fiinţa lor. Am crezut că vor rămîne nişte urme, nişte amprente. E adevărat că şi acum, după şaisprezece ani, întîlnesc atît de mulţi oameni care îmi spun că îşi amintesc încă de experienţa Trilogiei, dar asta este doar o amintire, o impresie... Nimic din spiritul care s-a creat acolo nu a fost continuat. Chiar şi casetele video, afişele, fotografiile - toată documentaţia a fost distrusă de directorii Teatrului Naţional care au venit după mine... Aşa că nu mai am nici un fel de corespondenţă cu acel moment. Sigur că m-a impresionat mult cînd am văzut-o pe Ilinca Tomoroveanu, care a venit la o repetiţie deschisă cu Pescăruşul şi mi-a spus, la sfîrşit, cu lacrimi în ochi: "Ştii, nu numai că i-am găsit extraordinari pe actori, dar am simţit atît de mult nostalgia zilelor de lucru la Trilogie, pentru că Pescăruşul mi-a amintit de Trilogie, într-un fel". Ceva rămîne, se pare, dar numai sub forma nostalgiei. Cum spune Zarecinaia: "Ce bine era odată!". Ce bine era odată! Ah, iluziile... nu? Totuşi, de ce o distribuţie atît de numeroasă? Ştiam c-o vreau pe Maia în Arkadina, dar nu-i ştiam deloc pe actorii tineri din Bucureşti, aşa că am făcut audiţii. Acolo am găsit-o pe Andreea Bibiri şi imediat am hotărît s-o iau pentru ambele spectacole, deşi sînt foarte diferite, dar gama ei este extrem de variată. Pe Şerban Pavlu, excelent şi el, l-am găsit tot prin audiţii, pe Cornel Răileanu îl ştiam din work-shop-ul de anul trecut, de la Cluj - un actor foarte fin, foarte just pentru rol -, iar pe Marian Rîlea îl ador de-o viaţă şi abia aşteptam să-l "fur" de la Măniuţiu ca să pot lucra şi eu cu el. Bun. Am venit la Sibiu, dar necunoscînd trupa - i-am văzut într-unul sau două spectacole -, vroiam să mă asigur din Bucureşti că am actori la înălţimea rolurilor, pentru că piesa aceasta nu se poate juca fără actori. Nu este o piesă de grup, în care - cum să spun? -, ca într-un spectacol de Purcărete sau de Măniuţiu, e nevoie de un lucru de ansamblu, care trebuie să funcţioneze perfect, şi în care personalităţile individuale nu se văd neapărat. Aici e un spectacol bazat exclusiv pe actori şi pe text. Atîta tot. Text, actori şi spaţiu gol. Peter Brook. Din fericire, la Sibiu am avut surpriza să descopăr că destul de mulţi actori pot juca aceleaşi roluri, aşa că le-am propus o distribuţie dublă, una sibiană şi cealaltă din Bucureşti - o competiţie frumoasă, deschisă, în care singurul supraextenuat urma să fi eu. În loc de unul, am făcut două spectacole Pescăruşul, în cinci săptămîni şi jumătate. Întotdeauna mă complic singur, dar... de ce nu? Iubesc ideea acestei provocări şi uite că am avut rezultate surprinzătoare cu mulţi actori. Spuneţi în carte: "Cu Pescăruşul, deşi l-am montat de două ori, aş dori să am o a treia şansă". E o "aventură neterminată"? De cele mai multe dintre spectacolele mele nu am fost mulţumit. Am fost nemulţumit de mine, în primul rînd, pentru că întotdeauna îmi pun ştacheta, poate, prea sus. La New York, Pescăruşul a fost mai bine ca la Tokyo, dar nu suficient de bine. Am vrut să înţeleg ce înseamnă comedie, de ce îl subintitulează Cehov "comedie". E clar că nu este vorba de o farsă sau de un vodevil. Cuvîntul are aici sensul de "comedie umană", a vieţii: dacă trăieşti ce se întîmplă cu ei, plîngi, iar dacă vezi ce se întîmplă cu ei, rîzi, pentru că ceea ce li se întîmplă e ridicol. Sînt cu toţii complet prinşi în iluzie, în iluzia de a trăi o altă viaţă, în iluzia de a nu se vedea pe ei înşişi aşa cum sînt, dorindu-şi ceea ce nu pot realiza niciodată, în loc să vadă ce e posibil, acolo, pentru ei. Deşi Pescăruşul părea o opţiune confortabilă, aţi surprins, din nou, prin desenul spectacolului. Cea mai mare ambiţie pe care o am, este să nu îmi fie recunoscută semnătura. Încerc să scap de un stil, de "stilul Andrei Şerban". Dacă scap de asta înseamnă că am reuşit ceva. Dacă se spune: "ah, asta trebuie să fie Andrei Şerban" înseamnă că am ratat. Montînd aceeaşi piesă, Lucian Pintilie sau Aureliu Manea au încercat să delimiteze pe scenă mai multe spaţii de joc. La Sibiu însă, scena lui Treplev pare extinsă la întregul spaţiu de joc. E teatru în teatru, viaţă în teatru, teatrul în viaţă. Cad cortine peste cortine... Exact. Nu mai ştim care este limita teatrului, unde este teatrul în teatru, unde se întîmplă piesa lui Treplev şi unde este, de fapt, teatrul vieţii. Despre asta e vorba. Spectacolul inventariază parcă modurile diferite, greşite sau iluzorii în care ne raportăm la ideea de teatru. Iar replica "Avem nevoie de teatru!" pare un refren inspirat din actualitatea scenei româneşti. O auzim mereu, dar fiecare înţelege ce vrea. Absolut, şi aici e puţin derutant. Simt că nu e deloc clar spre ce se merge şi simt că nici generaţia foarte tînără nu are viziunea acestui teatru alternativ. Pentru că, din cîte am văzut, din cîte simt, din cîte mi s-a spus, nu este o viziune care afirmă, ci, într-un fel, este ceva care neagă. E bine să negi, dar nu e destul. Montînd Purificare de Sarah Kane, v-aţi propus să polemizaţi cu această generaţie? Nu va fi nici o polemică, dimpotrivă, aş vrea să văd mai mulţi regizori tineri care să încerce exemplul celor din cinema. Am impresia că în film este un adevărat nou val, în care artiştii tineri au de spus ceva foarte serios şi autentic despre relaţiile de viaţă din România acestui moment, pe cînd în teatru, ceea ce se încearcă - dar, repet, poate că n-am văzut destul - mi se pare o copie destul de palidă a avangardei din Vest, europeană şi americană. Iar această avangardă este deja teren bătut, nu reprezintă nimic autentic, tipic pentru realitatea de aici. E păcat. Ar trebui ceva mult mai original, care să reiasă dintr-o nevoie sinceră a tinerilor de a vorbi despre situaţia de acum, de forme de teatru potrivite aici şi nu în Germania, Franţa sau America. Cu alte cuvinte, Pescăruşul este o piesă actuală? Absolut, cred că este vorba despre conflictul dintre generaţii, despre nevoia de glorie, de afirmare, într-un moment în care, în societatea românească, actorii şi teatrul şi-au pierdut locul important pe care-l aveau sub Ceauşescu. Acum, teatrul a căzut mult mai jos, la periferie, vedetele actuale sînt oamenii politici, noii magnaţi ai economiei, andreele marin ale vremii noastre, monica&irinel. Tot ce se întîmplă în televiziune şi ziare este un fel de bătălie dementă între aceste noi staruri. În timp ce noi toţi sîntem asemenea Arkadinei, visăm la glorie într-o societate care a dat teatrul la o parte, în care banul, interesul, ipocrizia politică, tot circul care se face, au devenit teatru, nu? Şi apoi sînt actorii tineri, Treplevii de astăzi, care vor să nege tot teatrul ăsta care, oricum, n-are valoare... Tot ce se întîmplă în teatrul românesc pare destul de îmburghezit, de fapt. Nu văd spectacole de mare impact, care să clatine societatea, care să spună ceva din punct de vedere social. Poate că nu ştiu eu, repet, dar simt că nu e prea multă acţiune. Cei tineri se războiesc împotriva a ce şi vor să restabilească ce? Exact ca Treplev, care vrea să construiască un teatru nou, dar habar n-are cum trebuie să fie teatrul nou şi e complet pierdut în visurile lui. Într-adevăr, spectacolul e extrem de pertinent pentru situaţia actuală din România. Introducînd practica occidentală a acestor previews, nu vă asumaţi un risc prea mare? Nu s-ar putea duce prea repede vestea că ceva scîrţîie încă? Cred că este un lucru foarte uman şi extrem de sănătos să faci asta: să arăţi un proces care scîrţîie pentru că este neperfecţionat, unpolished şi, în acelaşi timp, pentru că îţi dă o impresie de laborator, de căutare adevărată, de nefăcătură. Fiecare poate vedea cu ochii lui cum opresc un actor, cum îi dau o indicaţie, cum se reia jocul şi se întîmplă (alt)ceva. Asta îmi demonstrează că teatrul este work in progress. Niciodată nu trebuie întrerupt lucrul (de aici, imensa deosebire faţă de film), pentru că sîntem vii, sîntem acolo, putem să schimbăm în orice clipă, să îmbunătăţim, să clarificăm, să facem un moment mai sensibil, ca să transmită, să comunice mai bine. Asta este unic şi cere o muncă fără sfîrşit. Nu e şi un prilej de a reface relaţia cu un public pe care nu-l mai cunoaşteţi? Ba da, pentru mine e minunat să am acest public, să îi simt pulsul, să lucrez şi cu el în acelaşi timp. Nimic nu poate fi mai frumos decît să te expui, spunînd: nu ascund nimic în palme, nu am nici un machiaj, sîntem cum sîntem, la fel de vulnerabili ca şi voi, iar prin acest risc, de a ne arăta vulnerabili, cîştigăm poate mai mult decît arătîndu-ne perfecţi. Niciodată, nici măcar la premieră, nu putem fi perfecţi. Am remarcat, în timpul repetiţiilor, că aveţi două cuvinte-fetiş: unul este "calitate", celălalt, "enjoy". "Calitate" este unul dintre cuvintele mele favorite. L-am preluat de la Brook şi mi-a luat foarte mult să înţeleg de ce îl foloseşte atît de mult: este exact ceea ce ne lipseşte în viaţă şi în artă. Iar "enjoy", pentru că face parte din plăcerea jocului. Asta Brecht o spune cel mai mult, de aceea cînd e jucat atît de prost, atît de uscat este o calomnie a spiritului brechtian. Fără pasiunea jocului nu poţi să transmiţi altora plăcerea şi, prin urmare, nu poţi să transmiţi nici ideile care sînt dincolo de ea. a consemnat Andreea DUMITRU