Despre căderi, cu Asaf Avidan

„Concertele sînt cele două ore pe zi în care trăiesc“, spune el, la sfîrşitul show-ului, în vreme ce publicul aplaudă şi-i cere să mai rămînă pe scenă. Cîteva mii de oameni s-au adunat în ultima seară de Balkanik Festival ca să fie martori la magia lui Asaf Avidan. A fost, într-adevăr, spectaculos: singur pe scenă, doar cu instrumentele sale, muzicianul înalt şi zvelt a hipnotizat întregul auditoriu cu vocea sa.

În vîrstă de 38 de ani, Asaf Avidan nu mai ştie de cîte ori a trebuit să cadă pînă să termine The Study on Falling, cel mai recent album al său. Şi-a găsit inspiraţia în propria realitate: în „săpătura arheologică“ a iubirii, a durerii şi a despărţirii, în frica de singurătate, în zei căzuţi şi aşteptări nerealizate. Muzica sa este un rollercoaster de emoţii. The Study on Falling, dedicat celor două femei din „Green and Blue“, spune povestea unui triunghi amoros, „călătoria nebunească în căutarea conexiunii unul cu celălalt, însă nu într-un mod tradiţional.“ Asaf Avidan îmi spune că generaţia noastră pune o presiune prea mare pe relaţiile amoroase. Unii dintre noi pur şi simplu nu pot fi cu adevărat fericiţi cu o singură persoană alături pentru întreaga viaţă. „În «Golden Calf», am scris despre ideea asta că ne inventăm zei ca să fim văzuţi, ca să fim ţinuţi în braţe. Însă pînă şi zeii noştri imaginari ne dezamăgesc. A aştepta de la o altă fiinţă umană, o entitate complexă, cu propriile dorinţe şi topografii, a aştepta să fii, la nesfîrşit, văzut şi ţinut în braţe şi existent prin ochii lui – asta e ceva sortit eşecului.“ Nu ar trebui să ne aşteptăm să fim salvaţi sau emancipaţi de alţii, adaugă el. Însă, uneori, nu ne putem abţine: „Chiar ştiind toate acestea nu neagă nicidecum dorinţa omului de a avea în continuare aceste aşteptări, de a împinge, sisific, piatra în sus, cu toate că ştie că va cădea.“

Ascultînd The Study on Falling, putem observa o anume apropiere de muzica lui Bob Dylan sau Leonard Cohen, artişti pe care Avidan îi admiră profund. Albumul a fost inspirat, mai spune el, de performance-ul coregrafei Marika Leila Roux: corpul uman jucîndu-se cu frînghii, sfidînd gravitatea şi evitînd prăbușirea. Căderea apare – pusă clar în cuvinte sau doar sugerată – în fiecare dintre melodiile de pe album. Teama de cădere face parte din viaţă. „Mi se pare că la Lewis Carroll e o frază frumoasă, din Alice în Ţara Minunilor – ea cade şi tot cade şi se întreabă: «Dacă e să cădem suficient de mult, mai este asta o cădere?» Dacă extinzi acea mişcare la infinit, se mai poate spune că este o cădere?“ Asta încearcă Asaf Avidan să facă: în loc să numere de cîte ori cade sau de cîte ori e nevoit să se ridice, el extinde momentul căderii, „trăind în interiorul său şi găsind acolo frumuseţea şi demnitatea“.

Există o vîrstă anume pentru a te apuca de artă?

Pe Asaf Avidan îl pasionează de mult timp poezia, şi a făcut artă de cînd se ştie. A studiat animaţia şi a făcut filme, însă a lăsat toate acestea în urmă atunci cînd s-a apucat de muzică, la 26 de ani – mai întîi pornind o trupă, Asaf Avidan & The Mojos, şi mai tîrziu avînd o carieră solo. Îşi doreşte să fi început mai devreme, mărturiseşte el. „Leonard Cohen a scos primul său album la 30 de ani şi a fost, mai înainte, poet. Însă majoritatea muzicienilor au făcut muzică încă din adolescenţă. Simt un oarecare regret privind abilităţile mele tehnice. Mi-aş dori să fi făcut asta de 25 de ani, şi nu doar de 10, doar pentru ca degetele mele să poată face ceea ce vreau eu să facă.“

Îi încurajează pe oameni să experimenteze cu arta cît de mult pot. „Generaţia noastră – noi pur şi simplu nu putem să nu ne reinventăm. E vorba şi de aşteptările pe care le avem de la viaţă.“ Alte generaţii îşi aveau vieţile deja trasate – urmînd alegerile luate de părinţi înaintea lor, carierele acestora. „Însă azi avem atîtea opţiuni, sîntem bombardaţi cu ideea că trebuie să gustăm din toate, tot timpul. E un lucru valabil şi pentru relaţii, şi pentru cariere sau artă.“ Avidan însuşi era unul dintre acei oameni care simţeau nevoia să sară dintr-un loc într-altul de fiecare dată cînd se plictiseau. Însă muzica e o amantă neobosită, care cere multe de la el: să scrie, să înregistreze, să cînte, să producă, să exerseze la diverse instrumente – iar toate acestea îi sînt suficiente deocamdată.

Pune, de asemenea, accentul pe nevoia de a învăţa în mod constant: „Nu cred în această prostie New Age: «Sînt artist pentru că fac artă.» Nu, eşti artist pentru că te investeşti pe tine în artă. Nu pui albastru pe pînză doar pentru că te simţi trist – ar trebui să cunoşti tehnicile, să ştii de ce foloseşti albastrul şi de ce acea pînză anume. Sînt atîţia oameni mari care au făcut asta înaintea ta şi trebuie să-i priveşti cu atenţie, trebuie să te uiţi spre viitor şi să te întrebi ce vrei să laşi tu pentru alţii.“ Pentru Asaf Avidan, arta sa pare a fi singurul adevăr: să facă muzică, să-şi expună cele mai profunde sentimente. „Sînt un om neprotejat – de mult timp, mi-am dat jos acest înveliş protector şi pentru mine asta e viaţa, orice altceva e o pierdere de timp. Nu înţeleg de ce s-ar proteja cineva de a simţi emoţii. Pentru mine, să retrăiesc aceste sentimente în fiecare seară, pe scenă sau cînd înregistrez ori scriu, mi se pare aproape ca şi cum asta e menirea mea ca om.“

Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care Avidan preferă concertele ceva mai intime, cu cîteva mii de oameni, unde energia e diferită şi se poate conecta mai bine cu publicul. „Mă simt norocos să mă aflu în România, sînt foarte fericit să fiu aici, în acest moment.“ Atunci cînd cînţi pentru 50.000 de oameni – aşa cum face el în Europa de Vest sau în State –, s-ar putea să ai nevoie de focuri de artificii ca să le menţii atenţia, spune el. Pe de altă parte, însă, Avidan recunoaşte că şi numerele contează, şi că ar trebui să ai, ca artist, un ego sănătos, din punct de vedere al carierei – „e ceva ce trebuie să ai, ca să te poţi împinge pe tine mai departe.“

„Tristeţea nu dispare“

Muzica poate avea un efect terapeutic pentru mulţi oameni. Iar muzica lui Asaf Avidan, puternică şi melancolică, cu siguranţă scoate la suprafaţă, pentru ascultătorii săi, multe sentimente adînc îngropate. Dar cum rămîne cu muzicianul? Poate arta să ajute la diminuarea suferinţei artistului? „E o experienţă cathartică doar în sensul în care îţi zgîndări rănile“, răspunde Avidan. „Pe moment, te simţi bine, însă apoi rămîi cu tăieturi deschise. Trec printr-o excavaţie emoţio-nală în fiecare seară de concert. Apoi oamenii îşi îmbrăţişează partenerii sau ies împreună cu prietenii lor, în vreme ce eu rămîn la un hotel singuratic, dintr un oraş singuratic, faţă în faţă cu demonii pe care tocmai i-am stîrnit.“ Îmi spune că nu crede într-o existenţă duală – nu eşti „fericit“ sau „trist“, ci mai degrabă ambele există simultan, mereu. Poate că scriind cîntece despre asta tot timpul pune cumva durerea pe un piedestal, observă el. „Melodiile triste nu dispar, la fel cum tristeţea nu dispare, rămîne acolo. Dacă vrei s-o scoţi la suprafaţă, e problema ta. Dar dacă asta funcţionează, atunci am putea presupune că şi opusul funcţionează la fel de bine – că poate există un spaţiu al fericirii chiar şi în cele mai întunecate locuri din noi, poate chiar şi în cele mai negre vremuri ne putem chema fericirea. Eu n-am încercat asta. Dar cred că da, arta ajută, îţi ia din suferinţă.“ Îşi aminteşte de mitul Creaţiei, din credinţa iudeo-creştină. Pe măsură ce Dumnezeu creează lucruri, le dă un nume, spunînd „Să fie lumină“, iar Omul face la fel: dînd nume animalelor, le controlează, le constrînge la un anumit cadru. La fel este şi cu durerea, spune el: „Suferinţa devine suportabilă atunci cînd o constrîngi într-o formă“ – cînd o pui în cuvinte sau pe muzică.

Acesta e planul de viitor: să exploreze această perioadă de timp, cu bune şi rele, pentru următorul său album, fără să se mai ţină atît de mult de trecut. „În momentul acesta, simt mai puţin ca niciodată – pentru mine –, dar probabil tot mai mult decît majoritatea oamenilor. Sper că mă voi trezi. E ca atunci cînd nu observi că lucrurile se întîmplă în jurul tău – te trezeşti într-o zi şi îţi dai seama că, de ceva vreme, au avut loc îndepărtări tectonice. Asta e schimbarea.“

Foto: Năluca