"Muzica e undeva acolo şi fără ea sîntem pierduţi" - interviu cu Alexander VELJANOV

Trupa Deine Lakaien va concerta la Palatul Brukenthal din Sibiu pe 8 august, în cadrul Festivalului Artmania. Mai multe la artmaniafestival.ro.

După aproape trei decenii de activitate, sînteţi, probabil, cea mai longevivă trupă de dark wave...

Sîntem satisfăcuţi de istoria trupei şi de felul în care s-a dezvoltat muzica noastră. Se pare că am reuşit să găsim un echilibru bun între Deine Lakaien şi alte proiecte în care fiecare dintre noi s-a implicat, luînd pauze pentru a descoperi lucruri noi şi diferite în afara muzicii trupei. Toate influenţele din afară ne-au ajutat să ne dezvoltăm stilul şi sîntem încă foarte interesaţi de schimbări. Asta e ceea ce ne motivează să continuăm.

În ce fel Deine Lakaien este o trupă experimentală? Poate combinînd sintetizatoarele cu instrumentele acustice, mixînd sunetele muzicii clasice cu beat-urile tehno...

Deine Lakaien a fost dintotdeauna un spaţiu de joacă, dîndu-ne silinţa să venim cu idei şi materiale noi, care să sune diferit de ceea ce făcusem, în acelaşi timp încercînd să păstrăm acel ceva din sunetul propriu, să nu copiem celelalte trupe sau muzicieni. Mereu ne-am dorit ca muzica noastră să sune unic, special, să nu plictisim publicul, dar nici pe noi înşine, repetîndu-ne.

Ce părere ai despre revival-ul gothic din muzica rock şi electronică a ultimului deceniu, dar şi din literatură şi film?

Este interesant că există atît de multe trupe tinere şi artişti din toată lumea care sună similar cu chestiile întunecate cîntate prin anii ’80. Bineînţeles că în ultimii ani a existat un val foarte comercial de filme şi literatură cu vampiri şi alte lucruri horror, multe mizerii (rîde), dar, cu toate astea, au existat şi excepţii bune, interesante.

Aţi înregistrat şi aţi produs multe albume şi DVD-uri cu concerte acustice sau cu aranjamente orchestrale. Este Deine Lakaien mai mult o trupă de concert?

Am început să facem muzică ca un proiect de studio pe la mijlocul anilor ’80, iar primele noastre concerte le-am avut în 1991. De atunci, am încercat nenumărate versiuni ale cîntecelor noastre în concerte, de la simpla formulă de doi oameni cîntînd acustic, doar cu pian şi voce, prin diferite formule cu muzicieni invitaţi, cîntînd la sintetizatoare, pian, chitări, viori, violoncel şi alte instrumente acustice, pînă la concerte cu orchestre simfonice. Ni s-a părut întotdeauna interesant să ne arătăm nouă înşine felul în care un cîntec sau altul funcţionează în diverse abordări, dacă sînt suficient de bune pentru a fi pe placul publicului, indiferent de versiunile electronice sau acustice, cu trupa sau cu orchestra. Ne place mult să cîntăm live, iar asta este una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa noastră de muzicieni. Dar ne place la fel de mult să lucrăm şi în studio, unde avem tot timpul din lume să experimentăm aproape orice ne trece prin cap.

Care au fost primele voastre influenţe şi unde vă găsiţi acum inspiraţia?

Amîndoi sîntem influenţaţi de diverse zone, din teatru, operă, diverse stiluri muzicale... Avînd minţile deschise, asta a fost dintotdeauna foarte important pentru noi. De la muzica medievală, renascentistă, barochistă şi clasică, muzica anilor ’20, psihedelicul anilor ’60, canţonetele, muzica electronică a anilor ’70 şi postpunkul... În orice există idei bune şi rele, lucruri noi şi plictisitoare, oriunde poţi descoperi ceva care să-ţi placă.

Ernst Horn, colegul de trupă, are un background solid în muzica clasică; tu ai luat vreodată lecţii de canto, ţi-ai educat vocea să sune aşa clar, puternic, special?

Eu am studiat teatrul şi filmul pentru că am vrut să înţeleg mai multe despre arta spectacolului, dar nu mi-am dorit niciodată să devin actor sau cîntăreţ, niciodată nu mi-am dorit să urc pe scenă. Întotdeauna mi-a plăcut să cînt, încă din copilărie, dar am devenit cîntăreţ din noroc, pentru că alţii m-au împins înspre asta. Bineînţeles că a trebuit să învăţ tehnica respiraţiei, pentru că am ştiut că, fără o tehnică bună, în timp îmi voi afecta corzile vocale. Timbrul vocii mele este un dar de la natură, aşa că sînt recunoscător.

Cum funcţionează procesul creativ?

Mereu e altfel. Unele cîntece sînt scrise împreună, dar, în general, Ernst scrie cea mai mare parte din piese. Mereu mi-a plăcut să mă implic în dezvoltarea unui material, a unei idei muzicale, să găsesc un mod bun de a cînta părţile vocale şi de a stabili un balans bun al întregului.

Crezi că muzica se creează sau se descoperă?

N-am nici o idee. Muzica e undeva acolo şi fără ea sîntem pierduţi. Nmic nu poate fi inventat, doar pui totul într-un echilibru care-ţi aparţine. Cu un mic ajutor din partea cuiva căruia i-am putea spune Dumnezeu.

Pe albumul tău solo, Porta Macedonia, există cîteva influenţe din muzica tradiţională macedoneană, dar asta nu s-a întîmplat niciodată în muzica Deine Lakaien...

Mi-a fost întotdeauna teamă de ceea ce s-ar putea numi etno-pop. În mod curios, chiar şi pe Porta Macedonia am evitat să aduc prea multe elemente din folclorul balcanic. Iubesc muzica macedoneană şi ce se cîntă în celelalte regiuni din sud-estul Europei, dar nu-mi plac deloc clişeele sonore turbo-gypsy. Oricum, sînt convins că timbrul meu vocal, destul de „exotic“, este o influenţă majoră în muzica Deine Lakaien.

Cînţi în mai multe limbi; cum alegi ce limbă e mai potrivită pentru un cîntec?

Asta e întotdeauna o decizie spontană, vine de undeva din interior, nu mă gîndesc prea mult la asta.

V-am văzut acum cîţiva ani concertînd într-un club în Bucureşti şi am fost încîntat să constat că publicul a venit într-un număr mult mai mare decît m-aş fi aşteptat. Cum vă simţiţi în faţa unui public străin şi tînăr? Unii dintre tineri nici nu se născuseră cînd aţi început voi să faceţi muzică...

Cel mai bun public este publicul unde vîrstele sînt amestecate, toate generaţiile, de toate stilurile, de toate culorile... Sînt foarte bucuros că, oriunde am cînta, există oameni între 8 şi 80 de ani, iar ăsta e un lucru cît se poate de adevărat. Fără graniţe, doar bucuria muzicii!

Albumul April Skies a fost lansat, în 2005, cu un sistem de protecţie, pentru a nu putea fi piratat. Ce părere aveţi acum despre fenomenul downloading-ului ilegal?

Cînd EMI a lansat April Skies, nu am putut evita acest lucru pentru că ei aveau deja politica unor forme de protecţie. Nouă ne place ca muzica noastră să ajungă la cît mai mulţi oameni posibil. Unii au mai mulţi bani decît alţii, unele ţări sînt mai sărace decît altele – nu poţi schimba asta, dar, ca muzician, trebuie să-ţi cîştigi existenţa. Sperăm ca întotdeauna să ne putem continua munca, indiferent de unde ne vin banii. Dacă oamenii ne cumpără muzica e OK, dacă nu, vedem noi ce se va întîmpla. Dar banii, oricum, nu sînt totul...

Unele trupe nu mai cîntă în concerte cele mai cunoscute cîntece ale lor. Aţi simţit vreodată, din orice motiv, că aţi putea lăsa pe dinafara setlist-ului „Love me to the end“?

„Love me to the end“ este unul dintre cele mai vechi şi mai de succes cîntece ale noastre, îl cîntăm de multe ori, dar de fiecare dată în alte versiuni, aşa că nu ne plictisim niciodată de el. Publicul îl adoră şi apreciem asta foarte mult, dar am ţinut şi concerte fără să-l cîntăm. În acest moment se află însă în setlist-ul nostru.

Este vreun cîntec de la Deine Lakaien pe care-l consideri subapreciat?

Am scris şi am înregistrat mai mult de 100 de cîntece, aşa că, inevitabil, unele dintre ele sînt foarte importante pentru noi, chiar dacă nu sînt toate atît de bine cunoscute. Dar asta nu e o problemă pentru noi, pentru că oricum cîntăm ce vrem în concerte. Iar oamenii încep să le îndrăgească şi pe cele mai puţin cunoscute, după ce le aud în vreunul dintre concerte. Spre exemplu, în recentele noastre show-uri, cîntece precum „A fish called Prince“, „Second sun“ sau „Without your words“ au început să prindă la public.

Ce compozitori de muzică clasică asculţi mai des?

Prea mulţi pentru a-i putea menţiona aici. Totuşi, importanţi pentru noi sînt Bach, Händel, Mozart, Schubert, Beethoven, Mussorgsky, Bartók şi Ligeti.

Vocile preferate din muzica pop?

Scott Walker, David Sylvian, Jim Morrison, Sarah Vaughan, Jacques Brel, Juliette Greco şi Nina Simone.

Te-ai gîndit vreodată să colaborezi cu muzicieni din genuri foarte diferite – din jazz, spre exemplu?

Da, însă mulţi dintre ei sînt deja morţi. (rîde)

Atunci, cu trupe din mainstream-ul actual?

Probabil cu Radiohead, Portishead, Massive Attack, The XX sau cu Benjamin Biolay.

Conceptul vizual al trupei e important şi datorită background-ului tău teatral; te-ai gîndit vreodată să te implici într-un poiect dramatic?

Uneori, îmi doresc să scriu un roman sau o piesă de teatru. Poate într-o zi...

Albumul Secrets of the Silver Tongue conţine multe părţi introspectiv-confesive, te-ai gîndit vreodată să scrii o carte de poezie?

Ups, m-ai prins! (rîde) Voi încerca cu siguranţă să public un mic volum de versuri într-o zi.

Şi, ca întrebare finală, ceva frivol: cît timp îţi petreci aranjîndu-ţi coafura?

Nu e atît de complicat pe cît îţi imaginezi, dar natura va rezolva problema asta oricum. Să sperăm că vocea mea va fi mereu mult mai importantă.

interviu realizat de Marius CHIVU

Foto: J.G. Geldermann